AM AJUNS la 500! Cum s-a construit brandul FANATIK!

N-am fost 300, ca la Termopile. Dar am atins „borna” 500. Cu aceeaşi dîrzenie, încăpăţînare, determinare ca amintiţii 300. N-am fost 300. Mult mai puţini. Au venit, au scris, au plecat. FANATIK a rămas. Deschis atît condeielor consacrate, cît şi debutanţilor. Şi-a găsit mereu echilibrul. Dureros cîteodată. Nici o familie nu a descoperit, încă, secretul evitării fricţiunilor. Ne-am certat, ne-am împăcat, am mers mai departe. Şi am atins „borna” 500. Ioan Viorel, Horaţiu Sima, regretatul Johnny Cupen, Viorel Sima, Justin Gafiuc, Grigore Cartianu, Alin Buzărin, Marius Mitran, Sorin Dumitrescu, „Joxeru’” Ion Daniel, „Oache” Cristi Vlad, „Chiru” Liviu Chiriţă au dus FANATIK spre „borna” 500. Dintre cei care au fost de la 0 la 500 mai sînt 3: Horia Ivanovici, Cristi Coste şi Silviu Ghering. Plus SGR-ul Ionuţ Neamţu. N-am fost 300. Mult mai puţini. Dar am atins „borna” 500. Şi nu ne oprim!

Pagina 40 a ediţiei jubiliare de FANATIK a fost dedicată tocmai apariţiei 500, făcîndu-se conexiuni cu unele dintre cele mai “celebre” evenimente care conţin numărul 500: ce se întîmpla acum 500 de ani, clasa 500cc, regina, cîndva a Moto GP-ului, Fortune 500 – topul celor mai bogaţi americani, 500 de euro – cea mai mare valoare a unei bancnote Euro, şi multe altele.

Horia Ivanovici

Fanatik, cu „f” de la familie

Fanatik… De 10 ani, intru în redacţie şi văd aceleaşi chipuri dragi… De mult nu mai e o relaţie şef-angajat sau angajat-angajat. De mult, toţi formăm o adevărată familie… Cu „F” de la Fanatik. Dacă m-aş trezi într-o dimineaţă şi n-ar mai fi Fanatikul, mi-ar fi foarte greu. De fapt, nu greu, ci mi se pare imposibil de a vizualiza o astfel de perspectivă. Fanatikul a început pe banii lui Silviu Prigoană şi Adrian Tărău şi pe munca şi entuziasmul nebun a vreo 10-15 visători. Care au rămas în continuare pentru că, nu-i aşa, niciodată nu te desparţi de familie. Cristi Coste, Ionuţ Neamţu, Silviu Ghering, Raluca, Nicola, Tincuţa, Mihaela, Silviu, Albină, Paul, Vali Tache, Miron, Alex, fratele meu drag, Cami, Haşul, Andrei, Găbiţa, Viorel, Oache cel simpatic şi Joxerul plin de idei sînt cei cu care am început această frumoasă aventură. Lor şi tuturor celorlalţi care au trecut de-a lungul acestui deceniu pe la Fanatik le mulţumesc din suflet şi le sînt profund recunoscător. În această perioadă de suflet, Fanatikul a devenit un brand naţional care nu mai poate fi ignorat de nimeni, nici măcar de invidioşii frustraţi. Există săptămînalul, există emisiunea „Fanatik show” – numărul 1 în Romania, acum avem şi un site de calitate, fanatik.ro. Totul cu mîinile goale… Fără trusturi, fără moguli… A fost o aventură superbă, prin inimile oamenilor şi ale sportivilor pe care-i iubim atît. Ce va urma? Vă spun eu! În dimineaţa în care am împlinit 500 de numere, m-am trezit şi mi-am jurat în barbă că-n doi ani Fanatik va fi peste Gazetă şi peste ProSport. De ce un pariu atît de nebunesc? Uite-aşa, de-al dracu’, pentru că am fost, sînt şi voi rămîne un fanatic! Şi pentru că vreau să-l las moştenire lui Iris şi Robin, gemenii mei…

Cristi Coste

Cu avionul la Trigoria

Două întîmplări Fanatice. Numitorul comun: Italia. Cronologic. Deplasare cu avionul la Roma, pentru un reportaj cu Chivu la trupa din Capitală. Fanatikul era la început, Cristi avea deja un an la Roma. Alături de mine un coleg tînăr şi plin de elan. Ajungem seara, ne cazăm, dimineaţa urma să mergem la cantonamentul de la Trigoria al Romei, unde convenisem cu Chivu să vorbim. Colegul se trezeşte cu noaptea-n cap, merge singur la micul dejun, apoi se opreşte la recepţie pentru a se interesa cum ajungem la cantonament. Intră şocat în cameră. „Cristi, nu se poate! Mi-a explicat recepţionera. Trebuie să luăm avionul pînă la cantonament!!!”. N-am replică. „Luăm autobuzul pînă la Fiumicino, la aeroport, apoi avionul pînă la Pretoria”! Îmi revin. Nici să rîd nu pot. În graba lui, întrebase de Pretoria, oraşul din Africa de Sud, în loc de Trigoria, cantonamentul Romei. Am ajuns la Trigoria cu buzul.
Patru ani mai tîrziu. Septembrie 2008. Naţionala pierduse acasă cu Lituania, 0-3, peste patru zile a mers în Feroe. Fără Chivu şi Mutu, greii naţionalei. Între meciuri, am plecat cu Răzvan Păsărică, prietenul şi fotograful FANATIK, cu maşina, în Italia. Două reportaje blitz. Unul la Milano, cu Chivu, altul la Firenze, cu Mutu. La Appiano Gentile, în nordul oraşului Milano, lîngă Como, ne vedem cu Cristi, povestim două ore pe ceas. Transpiră seriozitate minut cu minut. La 15.30 fix, aşa cum promisesem, ne ridicăm şi ne luăm la revedere. Plecăm spre Firenze. A doua zi trebuia să facem reportajul cu Mutu. La ora 11. Sîntem de şase ore la stadion. Nu răspunde la telefon. Se face seara. A uitat de noi. Ce facem? Cum dăm de el? La 22.30, după zeci de apeluri şi SMS-uri sună el. „Ciao! Dimineaţă la 9.00, vă aştept la…” Uff. Dimineaţă. 9.00, 10.00, 11.00… La 11.30 apare o maşină albă, cu geamuri fumurii. Un rotocol de fum se ridică dinspre locul şoferului. Coboară Mutu.

Silviu Ghering

Supravieţuitorii

Era spre sfîrşitul lui octombrie 2004. Un chioşc de ziare lîngă Gara de Est. Doi bărbaţi, unul mai în vîrstă, pensionar probabil, şi unul pînă în 40 de ani se scotocesc de mărunţiş. Pensionarul găseşte primul şi ia un ziar de sport. Celălalt întinde şi el banul, dar pînă să ia ziarul, tot de sport, privirea i se fixează pe un titlu din oferta, generoasă la acea vreme, de tipărituri. „Ce e asta? FA-NA-TIK…” – silabiseşte mirat – „E de sport… Cine-l scoate?”. Pensionarul ia ziarul, se uită şi îl pune la loc: „Ivanovici, ăla de-a fost la Gazetă… Îl mănîncă ăi mari, n-apucă anu’…”. A apucat anu’. A apucat, de fapt, anii. 10. Şi numărul 500. Uşor n-a fost deloc. Concurenţa, criza, declinul sportului românesc, cu preponderenţă al fotbalului, ofensiva implacabilă a internetului contra tipăriturii, rutina… Au dispărut atîtea ziare. Nume grele. FANATIK a supravieţuit. Trăieşte, e viu. S-a adaptat din mers. Se încăpăţînează să „enerveze” în continuare. Prin incisivitate, prin veridicitate, prin profesionalism. Parafrazînd, ÎMPREUNĂ SPRE 1.000!

Marius Mitran

O tribună, nu un umăr

Într-o lume virtuală, cum sînt cele mai multe din jurul nostru, la 14 ani după borna 2000, s-ar putea ca numărul 500 al unei publicaţii pe hîrtie să pară mic. Într-o lume a presei sportive scrise, 500 de apariţii înseamnă enorm. Sînt 500 de săptămîni, cîteva mii de nopţi nedormite şi alte zeci de mii de articole concepute pentru o lume totuşi concretă. Iar pentru că nişte ani şi nişte pagini mi-au fost puse la dispoziţie într-o totală libertate de exprimare, pot să spun că FANATIK a reprezentat şi pentru poveştile mele o bornă. O tribună şi nu un umăr. Însă pentru că astăzi e vorba de numere, le urez băieţilor din redacţie să le dubleze!

Andrei Trifan

El Grande Nicolaescu!

Vă mulţumesc că, în ciuda celor 30 de minute stabilite pentru întîlnire, aţi stat patru ore cu mine. Că mi-aţi arătat că meseria se trăieşte în fiecare moment al vieţii, nu doar în timpul programului. Că mi-aţi dedicat destăinuiri şi amintiri personale. Îmi pare rău că nu aţi ajuns la Hollywood, acolo unde lumina reflectoarelor v-ar fi prins perfect. Toate nopţile din redacţie şi munca acestor ani din spatele numărului 500 se învîrt, pentru fiecare dintre cei care au participat, de-a lungul timpului, la editarea FANATIK, în jurul unui eveniment. Cel mai frumos, cel mai impresionant, cel mai pătrunzător. Pentru mine e reportajul cu Sergiu Nicolaescu. Un eveniment care m-a mişcat şi m-a impresionat. Introvertit la început, Maestrul s-a deschis subit în toiul conversaţiei. Nu au mai fost 30 de minute, au fost ore. Pline de lecţii, de morală. Eu, în schimb, îi trimit un mesaj. Că nu îl uit. Că şi acum, la numărul 500, amintirile sînt proaspete. Chiar dacă au trecut ani şi săptămîni. Şi vor mai trece… Noi sperăm să fie încă 500. De numere. Şi îl asigur că gîndurile mele tot înspre el vor fi îndreptate!

Cristi Vlad

Dimineaţa la 5:50

Dintotdeauna la FANATIK s-a muncit mult, şi toţi cei care au trecut pe acolo ştiu… zile începute la 9 dimineaţa şi încheiate după miezul nopţii, seri aşteptînd prelungirile din Liga Campionilor şi chiar, în cazuri speciale, ture nocturne, încheiate pe la 6 dimineaţa. Dar prea puţini se plîng, pentru că fac ceea ce le place – adică presă şi sport, în special fotbal. A existat însă şi un moment în care ne-am dat seama că viaţa poate fi „stresantă” şi fără să munceşti prea mult… dar nu pentru noi. Într-o luni dimineaţă, în urmă cu ani buni, plecam exact la 5:50 de la muncă, iar în momentul în care încuiam uşa de la intrare (mai eram vreo 3-4 „rătăciţi”), în gara din apropiere tocmai intra trenul dinspre Olteniţa. Şi am văzut ceva ce rar poţi vedea în viaţă, gen împerecherea balenelor sau migraţia nu-ştiu-cărei specii rare de păsări: din trenul ăla prăpădit săreau, direct din mers, zeci de indivizi veniţi spre Capitală, să înceapă munca. Dar nu la lucru fugeau ei, ci spre cîrciumile din preajma sediului FANATIK – le era teamă că, fiind mulţi-mulţi, nu vor prinde loc la masă şi preferau să sară din mers, numai pentru a-şi bea „regulamentar” suta de rachiu de la 6 dimineaţa. Iar după o zi şi o noapte de muncă, îţi venea să iei o bîtă şi să îi altoieşti, frustrat, pentru „stresul” lor bahic de dimineaţă, în timp ce ţie îţi fugeau ochii după o pernă…

Digisport.ro

FOTO Un nou cuplu celebru. După un an de speculații, a anunțat relația și “internetul a explodat”

Daniel Ion

Interviul de la miezul nopţii

Patru ani de FANATIK lasă urme şi schimbă un ziarist, mai ales dacă înainte lucrase doar la cotidian, unde ştirea/subiectul/interviul/reportajul nu se pot lăsa la „copt”. La un săptămînal schimbi dimensiunea presei, laşi „subiectele fierbinţi” pentru poveştile savuroase ale sportului. Pentru că ai timp să te documentezi, să cercetezi, să verifici şi să colorezi imaginile alb-negru ale unui sport tot mai pestriţ. Aşa s-au „născut” subiecte de inimă albastră, „Dezvăluirile lui Vasile Ianul, ţinut din milă la un hotel de 500 de locuri, cu nici un client”, „Cum au fuzionat Steaua şi Dinamo pentru o săptămînă”, „Fratele brutar al lui Porumboiu miliardar” şi multe, multe altele. Un subiect m-a marcat însă. „Interviul săptămînii cu şeful lui Dinamo, Nicolae Badea”. Termen de predare: miercuri ora 23:50, la 00:30 Fanatikul trebuia să fie la tipar. Badea m-a amînat din oră în oră, de la 13.00 pînă la 23.30, cînd m-a făcut să trec peste ranchiuna pe care începusem să i-o port, spunîndu-mi: „Sînt încă într-o şedinţă la Dinamo dar, hai, pentru Fanatik, iau pauză 30 de minute. Întreabă-mă!”. Prima întrebare. „Păi dacă începi cu asemenea întrebări, noapte bună!!!” „Zdrang… şi un ton lung plîngăcios”. Ca la cotidian. Nu-mi era dor de asta. Peste 5 minute, în care rămăsesem cu telefonul la ureche, calculînd soluţii extreme, apare un Coste neaşteptat de binedispus pentru acea oră şi acea întîrziere. „Nu mai eşti pe telefon cu Badea? Poţi să-l suni iar că de cinci minute rîde cu Horia ce glumă ţi-a făcut…”

Alin Buzărin

Santiago Bernabeu şi berea stricată

Am petrecut un campionat, 2011-2012, în echipa Fanatik. În scris, săptămînă de săptămînă şi la televizor, etapă de etapă. A fost un sezon frumos, cu luptă la titlu între CFR şi Vaslui pînă în ultima etapă, şi cu cîteva episoade BEHIND THE SCENES de neuitat.
Unul dintre ele s-a petrecut în decembrie. Era GALA FANATIK, acea seară cu lume bună, cămăşi apretate şi pantaloni călcaţi la dungă. Am intrat în sală cînd ceremonia, televizată în direct, începuse deja. Cu nevasta de mînă. Am cam tras de ea să vină, s-a lăsat greu. Că are alt program, că nu s-a coafat, că una, alta, de-ale femeilor. Unul dintre sponsorii galei era o mare casă de pariuri. Fete frumoase aşezau pe fiecare masă taloane de concurs. Trebuia să-ţi scrii acolo numele, adresa, seria de buletin, CNP-ul, telefonul. În viaţa mea n-am completat asemenea fluturaşi. Soţia a scris, sîrguincioasă, totul. Bileţelele au fost băgate într-o urnă, de unde urma să fie extras cîştigătorul. Marele premiu, o excursie de două persoane la Madrid, la un meci de campionat al Realului. Cîştigătoare a ieşit, cu totul neaşteptat, chiar nevastă-mea, iar eu, Toma Necredinciosul în materie de fluturaşi, m-am bucurat alături de ea de un meci în sectorul VIP de la Bernabeu.
Al doilea episod e lichid. O firmă producătoare de bere dădea un premiu, iar Horia trebuia să arate în fiecare emisiune o gentuţă frigorifică în care stăteau cuminţi şase cutii cu suc înspumat de hamei. Zi după zi, după ce ieşeam din direct, Silviu, şoferul lui Horia, lua zelos mostra şi o dosea undeva, numai el ştia unde. Săptămîni la rînd am rîvnit la acel conţinut, mai ales că venise şi căldura. Horia, însă, părea militantul unui ONG care propovăduieşte prohibiţia. Mai spre vară, într-un tîrziu, s-a încumetat să fie de acord cu violarea conţinutului gentuţei frigorifice. Am pus comoara la rece, iar după emisiune i-am dat cep. Însă dezamăgirea a fost incalculabilă. Cărată luni de zile prin portbagajul lui Silviu, berea se acrise, se stricase, şi era numai bună de vărsat în chiuvetă.

Grigore Cartianu

Povestea unui tînăr fanatic. Sau fanatik?!

Mi-l amintesc pe Horia de parcă s-a întîmplat ieri. Înalt, subţirel, cu profil de copil fugit de acasă pentru a cuceri lumea. Destul de îndrăzneţ, pe holul înecat în fum de ţigară de la „Evenimentul zilei”, prin martie-aprilie 1993. La 19 ani, cît avea atunci, cea care i-a ieşit în cale a fost lumea presei. Nu ştiu exact dacă el a căutat-o pe ea sau ea l-a chemat pe el, cert e că s-au găsit. Şi de atunci, din acea dimineaţă de primăvară, nu s-au mai despărţit niciodată. Acum se pregătesc – Horia şi presa – de nunta de argint, dar sînt sigur că îi vom găsi îmbrăţişaţi şi la nunta de aur…
Altceva mi-a reţinut atenţia atunci – mie, cel care, în calitate de jupîn al Departamentului Sport de la vestita „Bulină”, aveam misiunea de a transforma în ziarişti profesionişti cîţiva tineri ambiţioşi (şi talentaţi, după cum aveam să constat), selectaţi după un concurs organizat de Ion Cristoiu.
L-am întrebat pe tînărul acela longilin (nu prea mai seamănă cu realizatorul TV de azi!) care sînt cele trei argumente cu care vrea să izbîndească în presă. Răspunsul îmi sună şi azi în ureche, cu aceeaşi adorabilă obrăznicie: 1. ambiţios; 2. pasionat de sport; 3. fanatic. Bine-bine, i-am zis eu, cu primele două ne înţelegem, dar ce e cu fanatismul? “Fanatic în sensul că, dacă e nevoie, sînt gata să stau la ziar şi şapte zile pe săptămînă, 24 de ore din 24, dorm în redacţie dacă e nevoie” – mi-a zis el.
Poate că atunci, în 1993, în mintea lui Horia Ivanovici a încolţit ideea unui „Fanatik” care să fie al lui, să-l stimuleze şi să-l reprezinte. Cert e că la mulţi ani după aceea a apărut o revistă, „Fanatik”, care trăieşte – şi trăieşte frumos! – printre cavourile care marchează amurgul presei tipărite. Plus o emisiune din aceeaşi familie: Fanatik Show. Plus un site, www.fanatik.ro, care de un an scrie apăsat o pagină din cartea de istorie a presei online.
O singură nedumerire am: atunci, în 1993, Horia s-o fi gîndit la „Fanatik” cu „c” sau cu „k”? Dacă o lămuresc şi pe asta, promit să fiu prezent şi la numărul 1.000 al revistei „Fanatik”!