Ziua Națională a României, 1 decembrie, este un prilej de bucurie, dar și de amintiri pentru toți cai care simt românește, pentru toți cei care mai cred că a fi patriot în era globalizării este o virtute, nu o rușine anacronică.
Sportul nostru are repere de performanță legate de data de 1 decembrie, Ziua Națională a României. De la bucurie la tristețe… Unii vin pe lume, alții pleacă în altă lume în fiecare zi. Reperele de care aminteam, de mare performanță, sunt doi mari sportivi legați indestructibil, pe vecie, de Ziua Națională a României, 1 decembrie. Handbalistul Ghiță Licu și canotorul Aurel Vernescu.
Pe 1 decembrie 1945, se năștea în satul Fierbinți, celebrul Las Fierbinți de azi, județul Ialomița, Ghiță Licu. Pe scurt, foarte pe scurt, ca să dăm cuvântul altor giganți ai handbalului românesc, care au jucat alături de el, Ghiță Licu a început handbalul la „Tânărul Dinamovist”, la începutul anilor ’60.
Sub îndrumarea marelui antrenor Oprea Vlase, a devenit liderul lui Dinamo și om de bază, pe postul de pivot, al echipei naționalei care, în acele, vremuri, anii ’70, domina handbalul mondial.
După retragerea din activitatea competițională, Ghiță Licu a antrenat pe Dinamo din 1981 până în 1993, când a plecat în Germania, să pregătească echipa din Magdeburg.
Ghiță Licu este… pentru că a fost, este și va fi mereu, chiar dacă fizic nu mai este printre noi… deci este tatăl lui Robert Licu, mare handbalist la rândul său, care a marcat 1.054 de goluri pentru echipa națională, cu care se clasează pe locul 2, după Vasile Stîngă (1.414 goluri), în clasamentul all-time al golgheterilor României.
S-ar putea scrie zeci de pagini despre Ghiță Licu, dar nimeni nu l-a cunoscut mai bine decât coechipierii și… adversarii lui de pe terenul de handbal. Haideți să-i „ascultăm”…
Reversul medaliei este Aurel „Bebe” Vernescu, supranumit „Amiralul Flotilei de Aur a României” din anii ’60. Predecesorul următorului „Amiral”, gigantul Ivan Patzaichin. Care ne-a întristat cu numai 3 luni în urmă, pe 5 septembrie, când a trecut ultima apă din viața sa, râul Styx, granița dintre lumea noastră și cea de dincolo de noi…
Născut pe 23 ianuarie 1939, la București, Aurel Vernescu a cochetat cu atletismul și schiul, după care s-a urcat în kaiac la vârsta de 13 ani. Coincidență, tot la „Tânărul Dinamovist”, la fel ca și Ghiță Licu.
A vâslit pentru Dinamo până în 1972 (cu o pauză de 2 ani, 1960-1962 la Olimpia București), câștigând nu mai puțin de 42 de titluri de campion național. Primul, la doar 15 ani, în proba de K-1.500 m.
Aurel Vernescu a participat la 4 ediții ale Jocurilor Olimpice: 1960 (Roma, Italia), 1964 (Tokyo, Japonia), 1968 (Ciudat de Mexico, Mexic) și 1972 (Munchen, Germania de Vest pe atunci). A cucerit medaliile de argint, în 1972, la K4 – 1.000m și bronz, în 1964, la K1 – 500 m și K4 – 1.000 m.
Conform presei din vremea respectivă, doar ghinionul l-a împiedicat pe Aurel Vernescu să câștige și medalia de aur la Jocurile Olimpice. În 1964, în finala de K1 – 500 m, pe o vreme cețoasă, a intrat în… balize în timp ce-și… supraveghea un rival, pe danezul Erik Rosendahl Hansen… Care n-a prins podiumul…
Aurel Vernescu este singurul sportiv român care a avut cinstea să fie portdrapelul delegației române la 3 ediții ale Jocurilor Olimpice, în 1964 (Roma), în 1968 (Ciudat de Mexico) și în 1972 (Munchen).
În 1972 și-a încheiat prodigioasa carieră „pe apă” și a devenit, logic, antrenor de kaiac. Până la nivelul federației de specialitate. A murit fulgerător, în 1 decembrie 2008, răpus de un infarct…