1990 a fost anul turneului final al Campionatului Mondial organizat de Italia, numit Copa del Mondo. A fost competiţia pe care italienii au visat să şi-o treacă ei în panoplia de trofee, însă i-au „omorât” tocmai doi dintre cei mai iubiţi stranieri din Peninsulă, ambii argentinieni: Diego Armando Maradona şi Claudio Caniggia. Trofeul a fost câştigat de RFG, deşi Zidul Berlinului căzuse din 9 noiembrie 1989. Abia în 1990 cele două Germanii aveau să se reunifice şi de la următoarea competiţie, Euro 1992, a început să joace sub titulatura Germania.
1990 a fost şi anul în care tricolorii se reîntâlneau cu un Campionat Mondial după două decenii de la expediţia mexicană. România a ieşit prima dintr-o grupă în care Danemarca părea că luase prim planul, dar la Bucureşti, în ultimele zeci de zile ale regimului Ceuaşescu Hagi, Balint şi ceilalţi băieţi băteau pe alde Poulsen şi compania cu 3-1 şi făceau fericită o ţară întreagă.
A urmat apoi o noapte de vis organizată, ca în atâtea rânduri de Valentin Ceuşescu la Melody, o noapte în care vinul şi şampania au curs din plin, jucătorii având liber la orice fel de distracţie după marea performanţă. Hagi şi Balint au fost sufletul petrecerii, la care cel mai rezervat, aşa cum îl ştim de o viaţă, a fost selecţionerul Emerich Jenei. Nea Imi a trăit bucuria unui succes deosebit, dar nu a fost la fel de exuberant ca elevii săi.
În Italia, România a intrat în grupă cu Argentina, campioana mondială din urmă cu 4 ani, URSS, pentru ultima dată sub această titulatură şi Camerun. Deşi grupa era foarte grea, România a mers mai departe, în optimi, după 2-0 cu URSS în primul meci, 1-2 cu Camerun sau mai bine spus cu Roger Milla, care ne-a bătut de unul singur şi 1-1 cu Argentina lui Maradona. În optimi a fost 0-0 cu Irlanda şi la lovituri de departajare Daniel Timofte ne-a trimis acasă cu ratarea lui.
Italia, cu Toto Schillaci arma letală, îşi pusese mari speranţe. Vedeta echipei era Roberto Baggio, dar la fel de importanţi erau portarul Walter Zenga sau fundaşii Franco Baresi şi Paolo Maldini. Argentina, campioana din acel moment, s-a calificat cu mari emoţii, de pe locul 3 în grupa României şi nimeni nu îi dădea nici o şansă pe mai departe. Ponturi fotbal
Însă sud-americanii au înviat brusc din optimi, când au reuşit să-şi învingă cu 1-0 marii rivali din Confederaţie, Brazilia. iar apoi au plutit spre o nouă finală graţie inspiraţiei extraordinare a portarului Goicoechea la loviturile de departajare. Aşa au mers Maradona şi al lui la meciul cu Serbia în sferturi şi în semifinala cu Italia. Rezultate Live Superbet
Cealaltă finalistă, RFG, a fost mult mai sigură pe ea, trecând de Olanda în optimi cu 2-1 şi de Cehoslovacia în sferturi cu 1-0. Semifinalele au fost ca şi la Italia cu suplimentul de la punctul cu var, nervii germanilor fiind mai de oţel decât ai Angliei, care îşi începea aici lungul şir al blestemului penaltyurilor, oprit abia la CM 2018 în optimi, împotriva Columbiei. Primele trei execuţii au fost perfecte de ambele părţi, apoi Pearce şi Waddle au ratat pentru insulari şi Germania a intrat în finală.
Şi mai dramatică a fost semifinala Italia – Argentina. Şi aici a urmat acelaşi scenariu de la punctul cu var. Trei din trei de ambele părţi, apoi viitorul selecţioner al Italiei la 2008, Roberto Donadoni şi Aldo Serena au îngropat în lacrimi o ţară întreagă, pregătită să serbeze zile întregi al patrulea titlu mondial. Finala a fost între RFG şi Argentina, un meci tern în care europenii au învins cu 1-0, dintr-un penalty acordat în minutul 85 de mexicanul Codesal, după o fază destul de încâlcită. Sud-americanii au terminat în nouă, Monzon în minutul 65 şi Dezotti în 87 find cadorisiţi cu câte un cartonaş roşu. Presa din Argentina a vorbit zile întregi despre furtul secolului, considerând că arbitrul Codesal a fost autorul victoriei germane şi nu echipa.
După finală germanii au mers să sărbătorească triumful, al treilea din palmares, la un restaurant de lux din Roma, unde nu au avut acces decât jucătorii, stafful tehnic şi administrativ şi jumătăţile lor. Germanii sunt mari băutori de bere, dar Lothar Matthaus a fost cel care a schimbat băutura de la mese, cerând un vin italienesc demisec, de Chieti, pe care îl cunoştea bine, el evoluând ani buni la Inter Milano.
Încălziţi de licoarea din pahare, mult mai tare decât berea, glacialii germani s-au transformat subit şi au petrecut în cel ma latin mod cu putinţă ore bune. Ce e drept, o altă festivitate grandioasă avea să se organizeze apoi şi în ţară, la Berlin, dar după tradiţia germană.