Fotbal international

SPECIAL. 31 de ani de la Sevilla 86! Balint: “Lăcăăăă, eu unde trag?!”

Au trecut 31 de ani de la câştigarea Cupei Campionilor Europeni de Steaua Bucureşti. Roş-albaştrii au învins în finala de la Sevilla din 1986 Barcelona, cu 2-0 după executarea loviturilor de...
07.05.2017 | 10:50
SPECIAL 31 de ani de la Sevilla 86 Balint Lacaaaa eu unde trag

Au trecut 31 de ani de la câştigarea Cupei Campionilor Europeni de Steaua Bucureşti. Roş-albaştrii au învins în finala de la Sevilla din 1986 Barcelona, cu 2-0 după executarea loviturilor de departajare şi au reuşit cea mai mare surpriza din istoria competiţiei.

După 0-0 în primele 120 de minute ale finalei, disputa s-a decis la penalty-uri. Helmuth Duckadam a fost eroul Stelei reuşind să apere toate cele 4 lovituri de departajare executate de spanioli. Pentru Steaua au marcat Marius Lăcătuş şi Gabi Balint.

VEZI VIDEO REZUMAT:

Balint a retrăit meciul cu Barcelona şi a postat pe o reţea de socializare o cronică savuroasă despre momentul 7 mai 1986:

“E 20:15 (ora Spaniei).

Vautrot la centru pregătit de primul fluier. Omul ăsta impune respect doar când te priveşte între ochi. Haos în tribune. Vacarm de nedescris. Tăceţi, degete! Tăceţi! Plumb în ghetele mele. Pleacă, plumbule, du-te unde vezi cu ochii! Emoţiile se luptă să intre în minţile şi sufletele noastre. Sunt pentru prima oară recunoscător televizorului din capul meu. Face atât de urât, încât bruiază emoţiile să nu mă copleşească. Merge în continuare pe programul lui, fără să îi pese nici de emoţiile astea nesuferite, nici de spaniolii cu degetele lor prăjite în tigaia lui nea Tănase. Primul fluier al arbitrului alungă tot ce e mai greu de suportat din mine. Plumb, emoţii, teamă, televizoare din cap cu programe spaniole…
Sufletul nostru vibrează atât de tare, că simt cum îi reducem la tăcere pe spaniolii din tribune numai cu vacarmul care răsună din cele 11 piepturi de pe teren.

Nu mai e loc de nimic altceva. Gata. GATA! A început. A ÎNCEPUT!

Suntem 11 suflete pe teren, nu 11 fotbalişti. Suntem conectaţi unul la celălalt, nu trebuie să ne vedem, ci ne simţim. Ce dacă jucăm în alb pentru prima dată? Ne pasăm fără să ne uităm, ştim unde ne aflăm fiecare, în orice moment. Suntem protejaţi de un scut în jurul nostru, format din românii din tribune şi cei de acasă. Pe bune, chiar îl simţim. Plus tata, care conduce armata în dreptul meu de scut. Jucăm pentru noi, pentru ei, pentru România. Pentru tata. Pentru mama şi vecinele de acasă de la noi, cu clătitele în faţă, împăturite cuminte pe şervet. În minte, am strigătul galeriei din Ghencea:
Jucăm, jucăm, jucăm şi câştigăm! Steaua nu uita, astăzi vrem victoria!

Vedem tribunele roş-albastre.
Şi visăm.
Alergăm.
Visăm.
Jucăm.
Visăm.
Pauză!

Repriza a doua.
Prelungiri.

Se fluieră o dată, de două ori, de trei ori.
Au trecut 120 de minute. Nu ştiu când. Sunt epuizat, am dureri musculare şi cârcei. Sunt mulţumit c-am rezistat şi am ieşit cu fruntea sus. Acum nimic nu mai contează. Penalty-uri?!

Ok, fie.

Important e că am terminat neînfrânţi. Sunt liniştit. Spaniolii din tribună şi-au băgat degetele cartofare în buzunare. Nu ne-au dat 3 sau 4, aşa cum îşi doreau mulţi.

Sunt liniştit.
Sunt linişti…
sunt pe naiba liniştit!
Stai că m-am enervat.
Nu sunt prea mulţumit de jocul meu. Puteam să fac mai mult. Chiar puteam. De ce naiba n-am făcut? Ba că începe să mi se pară şi puţin, acest rezultat de 0-0, după 120 de minute. Puteam să dau gol. De ce n-am făcut mai mult? Televizorul tace mâlc, că nu mai are loc de vocile din capul meu. M-ar lua în braţe, dacă ar putea.

Nea Imi începe să facă lista cu cei care execută loviturile de la 11 m. Şi îmi întrerupe vocile din cap. Primii executanţi, Majearu şi Boloni!, anunţă nea Imi. E-n regulă! De regulă, ei bat şi în campionat şi o fac bine. Super! O să fie bine. O să fie bine.
Stai!
N-o să fie bine!
Staaaaaiiiiii!
Avem o problemă. Nea Imi nu mai găseşte alţi voluntari pentru penalty-uri!!!
Nea Puiu a refuzat, Iovan a refuzat, alţii se plâng de crampe…

-Hai, măi băieţi! Avem doar doi până acum. Cine mai vrea să bată? Hai, curaj! Nu se întâmplă nimic dacă rataţi. Nu vă ia nimeni capul!

Linişte. Nimic. Maseurii ne fac masaj, noi ne plângem de dureri şi cârcei de parcă eram răniţi după o luptă pe front. La un moment dat îl aud greu pe Lăcătuş care era lângă mine:
– Găboajă!… GĂBOAJĂĂĂ!!! Hai, mă, ce p*** a mea, batem?
– Păi, eu aş bate, dar dacă nu mă întreabă nimeni…, mă trezesc vorbind şi eu cu voce tare.
În adâncul sufletului meu, speram să se ofere altul. Oricine!!!

– Nea Imi, batem eu şi Gabi şi te facem cel mai mare antrenor!, anunţă sigur pe el Lăcătuş şi în momentul ăla mi se opreşte inima în loc când îmi văd numele scris pe listă de către nea Imi, încep să tremur din toate încheieturile şi îmi vine să-i spun ceva lui Lăcătuş, dar mi se pune un nod în gât. Gata. Sunt pe listă. Nu pot să dau înapoi. Lăcă, baga-mi-aş… Ce naiba ţi-a venit?! Nu stăteam eu liniştit cu visul împlinit? Întrebările erau doar în televizor, adică în capul meu, nu eram în stare să le rostesc cu voce tare.

Sare şi ‘Cap de mort’ (Bărbulescu) şi se oferă să bată ultimul. Gata! Asta e lista finală. Aoleu. Ion Alecsandrescu se îndreaptă spre noi şi ne încurajează cu calmul lui caracteristic:
-Hai, băieţi, ce a fost mai greu a trecut!
Da, da. A trecut pe naiba!!!
De abia acum urmează partea cea mai grea. IADUL!

Privesc spre Duckadam care stă concentrat pe iarbă. El oricum era pe listă. Nu putea să se sustragă.
– Hai, ursule, să te văd acum, că după antrenamente ne luai banii la pariuri, îl încurajează Lăcătuş.

Am făcut multe pariuri pe câte o sută de lei cu el după antrenamente. Trebuia să-i marcăm 5 din 5 la penalty. Niciodată n-am câştigat. NICIODATĂ, mă înţelegeţi? Acum urma pariul cel mare cu spaniolii. Şi nu era 100 de lei miza. Era viitorul nostru. Era istorie. O istorie pe care o scriam noi. 16 jucători şi doi antrenori (cu nea Puiu în ambele grupuri) într-un stadion cu 50.000 de suporteri ostili, cu nişte cartofi prăjiţi în loc de degete.

1, 2, 3, 4, 5… respiră, Găboajă!
Se trage la sorţi ordinea executării loviturilor de la 11 metri.
Noi primii.
1, 2, 3, 4, 5… respiră, Găboajă!

Majearu începe. Cel mai bun executant al nostru. Le-a marcat pe toate în campionat. Nu-mi fac probleme. Mă gândesc că plecăm cu avantaj. Dar, Urruti apără şutul trimis de Majearu în stânga lui. Băga-mi-aş!!! Simt cum plumbul îşi face loc în picioarele mele. Asta e. Până la urmă e o loterie. Cine are noroc câştigă. Noi am avut noroc că am ajuns până aici. Un noroc amestecat cu sudoare, valoare şi sacrificii. Nu-i nimic, Miţi. Încă nu s-a terminat. E doar începutul. Te salvăm noi. Mai au şi ei de tras. Hai, ursule, fă o minune! Ia-le banii! Trage Alexanco şi ursul meu apără, plonjând în dreapta. O luăm de la zero.
1, 2, 3, 4, 5… respiră, Găboajă!
Urmează Boloni. Mă uit la Lăcă, el se uită la mine şi înţeleg ce vrea să-mi spună: “Stai liniştit că-i facem!”. Ne uităm amândoi la Boloni care îşi aşază mingea, îşi ia elan şi trage în dreapta lui Urutti. Ne punem mâinile în cap când vedem că portarul spaniol pleacă, ghicindu-i colţul şi apără şutul lui. Mă uit la Lăcă şi vorbesc cu el în gând:
“Am belit-o! N-avem nicio şansă. Au ratat cei mai buni executanţi!!!”.

Se uită la mine cu privirea lui de fiară şi mă linişteşte: “Ai răbdare! Încă nu s-a terminat. Curaj, Găboajă!” Ce curaj?! Deja tremur tot. TOT! Mă gândesc că o să-mi vină rândul. Trebuie să fiu calm. Respiră! Hai, să vedem ce fac ei. Trage Pedraza şi ursul pleacă tot în dreapta. Apăra! Mamă! Nebunie totală. Avem aceleaşi şanse!!!

E rândul lui Lăcă.
– Unde tragi?, îl întreb, gândindu-mă la Miţi şi Boloni, care au tras în colţuri opuse şi au ratat.
– Ştii ceva? Mă duc şi-i f** una unde s-o nimeri. Nu mai stau eu să aleg colţuri!

Îl urmăresc cum merge hotărât să ia mingea să execute. Întotdeauna mi-am dorit să am tupeul lui Lăcătuş. Nu l-am avut, dar m-am folosit de el. M-a motivat în multe meciuri. Sigur, de câteva ori a trecut peste limita regulamentului, dar tot a fost un imbold pentru mine. Îmi spuneam: “Mai, dacă el, cu un an mai mic decât mine poate să facă asta şi asta, are curaj, eu de ce naiba nu pot să fiu ca el?! Asta îmi lipseşte. Curajul lui Lăcătuş. Cu el pot dărâma munţii!”

Pleacă Lăcă să execute, ia mingea hotărât, îşi ia elan şi îi f*** una pe gustul meu. Gol!
GOOOOOOL! GOOOOOOOOOOOOOOL! GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL!

În sfârşit, primul gol. Avem avantaj. Răsuflu uşurat. Eşti mare, Lăcă!!! Ai scăpat. Urmez eu şi mi se înmoaie şi mai mult genunchii. Dar până să leşin, mai au şi ei de tras. Pichi Alonso. Greu pentru Duckadam. Al treilea e greu de apărat. Mă uit să văd unde execută spaniolul. Ursul a plecat de două ori în dreapta. Poate schimbă acum. Tremur tot, mă rog în gând, deschid ochii şi privesc. Alonso trage în acelaşi colţ şi ursul meu pleacă acolo pentru a treia oară. Mă, ăsta-i nebun?!, mă întreb fericit văzând ce se întâmplă. 3 penalty-uri aparate! TREI!!! Aşa ceva nu s-a mai văzut.

Vai!
E rândul meu.
AL MEU.
Urmez eu.
EU!
Vautrot mă cheamă. Îmi vine să-l întreb: EU?!?!?!?! Nu am putea să sărim peste asta?
Dar îl aud pe Lăcă:
– Hai, Găboajă, curaj!
– Unde să bat?!??!
– Hai, lasă că ştii tu!

Ştiu pe naiba, murmur în gând. Genunchii nu mă ascultă, tremură ca nişte piftii. Televizorul vâjâie, inima îmi sare din piept. Dar gândul îmi fuge la tata. Este în tribună, nu îl văd, dar îl simt cum strânge în mână fanionul roş-albastru. Nu pot să-l fac de ruşine. Nu pot. Nu l-am făcut niciodată. Nu m-oi apuca acum! Hai, curaj, Găboajă, că nu-ţi taie nimeni capul! Şi oricum nu-l plec. Oricum, ieşim cu capul sus după finala asta. Ma încurajez singur degeaba. Dar ce-ar fi să facem istorie? Unde naiba să bat? Undeeeee?

Iau mingea, o aşez pe punctul de 11m şi-mi iau elan. M-aş fi dus până la poarta opusă, până la hotel, până-n România la Sângeorz-Băi pe jos în acel moment, numai să fac elanul ăsta cât mai lung. În fine. Curaj, Găboajă! Plec să trag. Unde naiba trag? În ce colţ? Parcă păşesc pe nori când mă îndrept spre minge. Nu, nu, sunt într-un vis. Îmi vine să închid ochii, s-adorm pentru un moment şi să mă trezesc cu cupa în braţe. Să scap naibii de această povară. Cine m-a pus? Cineeeee? Ei, cine. Uite acuş, acuş, acuş, e vina lui Lăcătuş!

Ia gata, că trag. Trag!
Îl simt pe Urruti că pleacă în stânga şi-mi lasă colţul din dreapta lui liber. Ca o invitaţie: “Măi, ţărane, trage acolo dacă vrei să marchezi!”, parcă îl aud şi acum în închipuirea mea. Ia gata, că trag.
Şi trag.
Şi…
GOOOOOOOOOOL!
GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL! GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL!
2-0 şi m-am liniştit. GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL!, urlă la reluare şi televizorul din capul meu.

Răsuflu uşurat ultima dâră de oxigen care mi-a rămas. Şi-mi vine să zbor. Avem 2-0, ce naiba!!! Cum ar fi dacă…

Urmează al patrulea pentru ei şi Duckadam. Văd ursul cum se pregăteşte. Îşi ia poziţia în poartă. Se concentrează. Hai, ursule! Apăra-ţi puii! Fă-ne campioni! Şi închid ochii.
Trage Marcos.
Recunosc, nu pot să privesc.
Ascult doar. Se aude mica noastră galerie. Duckadam! Duckadam! Duckadam!!!
Deschid ochii şi sunt campion european! Visez? Ce mai contează. Plutesc? Da!!!
Marcatorii… Ai avut idee bună, Lăcă!
Îmi zăresc colegii alergând ca nebunii spre portarul nostru. Bărbulescu a luat-o în altă direcţie. Unde naiba fuge ăsta?! Plec şi eu spre Duckadam, dar nu pot să alerg. Sunt ameţit. Nu-mi vine să cred. Îl caut pe Belo din priviri, pe Lăcătuş, pe Loţi… dar văd doar nişte jucători îmbrăcaţi în alb care nu seamănă cu ai mei. Noi eram roş-albaştri. Doar în acele culori îi recunoşteam cu uşurinţă. Ne îmbrăţişăm cu toţii, suntem fericiţi, suntem campioni, suntem români!!!

Îl caut iar pe tata în tribună cu privirea şi nu reuşesc să-l găsesc. Oricum e în sufletul meu. Şi mama la Sângeorz-Băi şi sigur plânge în acest moment. Dar plânge de fericire. Lacrimile curg şi pe obrajii noştrii. Hai, daţi-ne cupa! Nu mai avem răbdare când primim medaliile. Vrem cupa!

S-o ridicăm şi s-o arătăm plini de mândrie spectatorilor din stadion. Să facem turul de onoare! Televizorul tace şi el. Cred că plânge cu lacrimi 3D, prea a rămas fără voce. Facem turul de onoare împreună, purtăm cupa în braţe, de la unul la altul. Ne oprim în faţa micii noastre galerii, îi salutăm pe ai noştri şi, gataaaa!!!, îl văd pe tata fluturând steguleţul cu însemnele echipei mele de suflet.

Uite-l pe tata! Şi ochi în ochi cu el, acum izbucnesc în plâns. Şi acum îmi dau seama ce-am făcut. În sfârşit, s-a sfârşit! Tot ce-mi doresc e să mă odihnesc.
Sunt sleit.
Terminat.
Sunt fericit.
Sunt în istorie.”, a scris Balint.