33 de ani de la Proclamația de la Timișoara. Cristian Pîrvulescu: „Ion Iliescu nu putea fi lustrat. El devenise prizonierul fostei Securități!”

Ne aflăm în weekendul 11 – 12 martie 2023 și au trecut fix 33 de ani de la Proclamația de la Timișoara. „Este o vârstă hristică”, a glumit, amar, politologul Cristian Pîrvulescu. Atunci când discuția atinge celebrul „Punct 8”, care prevedea interzicerea dreptului foștilor mari demnitari ceaușiști să mai dețină funcții de conducere în România post – revoluționară, interlocutorul nostru a devenit ferm: „Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara era îndreptat, în primul rând, împotriva lui Ion Iliescu și a FSN-ului. Însă, la vremea aceea, deja Iliescu nu mai putea fi lustrat…”

Politologul Cristian Pîrvulescu: „Proclamația a avut ca bază Piața Universității. După prima Mineriadă, Ion Iliescu a depins exclusiv de Securitate”

Discuția privitoare la Proclamația de la Timișoara (citită în premieră în data de 11 martie 1990 și adoptată o zi mai târziu), al cărei „miez” era, de fapt, „Punctul 8”, este amplă. Mai târziu, ideea potrivit căreia foștilor demnitari comuniști să le fie restricționate o serie de drepturi, pentru o perioadă de cinci ani, a dus la apariția Legii lustrației. În anul 2012, legea a fost declarată neconstituțională.

Întorcându-ne, însă, la anii ’90, spre deosebire de România, alte țări din defunctul bloc comunist au putut coopta în conducere personaje care nu făcuseră parte din fostele aparate de partid și de stat. Acest fenomen a fost posibil datorită faptului că ideea de bază a fost aceea de a-i împiedica pe ex-comuniști să dețină puterea în perioada tranziției.

Și totuși, ce s-a petrecut cu faimosul „Punct 8”, prevăzut în Declarația de la Timișoara. „În general, documentul a avut ca bază protestele din Piața Universității, în condițiile în care, la începutul anului 1990, avuseseră loc o serie de manipulări grosiere, menite să asigure continuitatea la putere a grupului Iliescu – Roman, care se afla în poziții cheie”, și-a început expunerea, în exclusivitate pentru FANATIK, Cristian Pîrvulescu.

Digi24.ro

O femeie bolnavă de cancer a decis să se mute împreună cu familia în „zona albastră” din Costa Rica, iar viața ei s-a schimbat complet

Acesta a dorit să amintească faptul că tocmai „avuseseră loc evenimentele de stradă din 10 ianuarie 1990, apoi, în februarie, am consemnat începuturile a ceea ce aveau să devină „Mineriadele”, ca și așa zisul atac împotriva Televiziunii Române, violențele comise de muncitorii și de cetățenii supărați pe Corneliu Coposu și, în general, pe partidele istorice. Consiliul FSN-ului, care conducea țara, a fost schimbat cu CPUN-ul (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională) și toate aceste evenimente indicau deja o anumită linie de putere”.

„Să nu uităm faptul că, până la 20 mai 1990, când au avut loc primele alegeri după Revoluția din decembrie 1989, noi am traversat o perioadă extrem de tumultuoasă. Teza mea este că, pur și simplu, Ion Iliescu a fost luat prizonier de fosta Securitate și nu de aparatul de partid. Securitatea a profitat de buna cunoaștere a dosarului psihologic al lui Iliescu și ulterior l-a blocat. După prima Mineriadă, Ion Iliescu a pierdut orice prestigiu internațional și a ajuns să depindă exclusiv de Securitate”, a continuat profesorul universitar.

Stratagema lui Silviu Brucan și vendeta cu Octavian Paler

Referindu-ne strict la efectele documentului emis la 11 – 12 martie 1990, Cristian Pîrvulescu are o idee foarte interesantă, anume că singura urmare a Proclamației de la Timișoara a fost retragerea („demisia”) lui Silviu Brucan din linia întâi a puterii proaspăt instalate. Fost demnitar al regimului comunist, ulterior disident, personaj important în timpul Revoluției din 1989, analist politic și autor al unor lucrări – document referitoare la perioada de dinainte de 1989, Brucan era considerat „eminența cenușie” a noii puteri de la București.

Interlocutorul nostru a explicat motivele pentru care destinul lui Silviu Brucan a fost marcat de Proclamația de la Timișoara: „Într-un fel, el acuzase că o serie de propagandiști ai regimului Ceaușescu rămăseseră în continuare pe poziții și după 1990. Culmea este că Brucan se referea la personalități care nu făceau parte din prima linie a eșicherului politic și care erau mai apropiate de ceea ce am putea numi, retroactiv, „naționalism” și nu neapărat „comunism”. Regimul Ceaușescu a fost unul național – comunist unde, încă de la început, naționalismul a prevalat în comparație cu comunismul, atât de mult încât se putea face o comparație absolut izbitoare cu național – socialismul lui Hitler”.

Digisport.ro

A venit reacția soțului, după ce o jurnalistă celebră s-ar fi sărutat cu alt bărbat în fața a 20.000 de oameni

„Practic, era vorba chiar despre Octavian Paler, pe care Brucan îl viza fără să-i dea numele, dar pe care îl considera drept unul dintre părinții ideologici ai național – comunismului, din anii ’60. De fapt, Silviu Brucan dorea să dispară din prim plan și avea nevoie de o motivație”, a punctat Cristian Pîrvulescu.

Pentru cititorii foarte tineri, trebuie precizat faptul că Octavian Paler (1926 – 2007) a fost unul dintre cei mai mediatizați scriitori, jurnaliști și oameni politici, după 1990. Deși înaintea căderii regimului Ceaușescu fusese persecutat de Securitate, din pricina vederilor sale pro-occidentale și i s-a impus domiciliu forțat, Paler a deținut de-a lungul vremii mai multe demnități în „Epoca de Aur”, precum membru supleant al C.C al PCR (1974 – 1979) și deputat de Vaslui în Marea Adunare Națională (1980 – 1985).

Cum a ajuns la putere Emil Constantinescu

Revenind, însă, la subiectul de bază, potrivit politologului citat, „Punctul 8 de la Timișoara” nu a avut succesul scontat și din pricina faptului că, în România, s-a menținut aceeași structură permanentă de putere, iar „argumentul a stat în faptul că nu existau alți oameni la fel de bine pregătiți. Însă, în anul 1996, când Convenția Democrată – din care făceau parte partidele istorice plus PD-ul lui Petre Roman și UDMR-ul – a ajuns la guvernare, ideea tot nu a putut fi pusă în aplicare, pe motiv că deja era prea târziu și că răul fusese deja făcut”.

Interesant este că inclusiv Emil Constantinescu, viitorul președinte al țării după Iliescu, fusese secretar de partid. Însă, aici lucrurile capătă o altă nuanță: „Lustrația se referea la un anumit tip de nomenclaturiști, mai exact la cei care ocupaseră poziții de frunte în vechiul sistem. Nici măcar Ion Iliescu nu mai putea fi lustrat, pentru că, în 1989, era director la Editura Tehnică. Fusese înlocuit din toate pozițiile, astfel că respectiva măsură nu-l viza pe el. Însă, echipa lui Ion Iliescu era compusă dintr-o mulțime de oameni care puteau fi lustrați”.

Revenind, așadar, la primul șef al statului de după Revoluția din 1989, Cristian Pîrvulescu a readus în discuție un subiect – cheie, care s-a discutat foarte mult în perioada alegerilor prezidențiale din 1996: „Pe de altă parte, s-a vorbit foarte mult despre rezonabilitatea lui Ion Iliescu, cel care a preferat să piardă alegerile prezidențiale din 1996 și care, pentru ca țara să ajungă într-o situație relativ normală, a permis alternanța la guvernare”.

Vecinul Viktor Orban se inspiră din retorica lustrației…

Problema lustrației așa cum era privită imediat după dezmembrarea „Blocului comunist” rămâne de actualitate și în alte țări ex-comuniste. Analistul politic a subliniat că, spre exemplu, în Ungaria, Viktor Orban susținea că, odată cu victoria din 2010, va pune în aplicare aceste principii și în zilele noastre. Diferența dintre noi și vecinii din vest este următoarea:

„Acolo nu a avut loc o revoluție dură, așa cum s-a întâmplat în România, dar s-a produs o schimbare incompletă. Foștii comuniști au avut la dispoziție o perioadă de aproape două decenii pentru a menține pârghiile puterii. Ideea lustrației, care este cea mai importantă, a fost pregătită peste tot în Europa de Est, inclusiv în Uniunea Sovietică, dar nu a putut fi aplicată decât în Cehia și parțial, în Polonia”.

„În realitate, varianta poloneză presupunea ca Wojciech Jaruzelski să rămână președinte de tranziție. Ulterior, Mișcarea „Solidaritatea”, cu guvernul din iulie 1989, a schimbat toți deținătorii pozițiilor de putere, pe baza alegerilor democratice. Să ne amintim că Solidaritatea a câștigat atunci tot ce se putea câștiga”, a explicat Cristian Pîrvulescu.

… iar Vladimir Putin, din diversiunile serviciilor secrete comuniste

Revenind, însă, pe meleagurile noastre, potrivit analistului politic, securiștilor le era teamă de lustrație și pentru a împiedica fenomenul au folosit o întreagă panoplie de acțiuni tipice respectivei organizați: „Să ne reamintim evenimentele violente de la 15 martie 1990 de la Târgu Mureș și „atacul legionar împotriva instituțiilor statului”, din 13 – 15 iunie 1990, de la București, o diversiune la care apelează astăzi chiar și Vladimir Putin, în războiul din Ucraina. În timpul evenimentelor de la București, acțiunea mânioasă a poporului a fost justificată prin faptul că legionarii încercaseră să preia conducerea țării, printr-o lovitură de stat”.

Cu toate acestea, politologul consideră că „inteligența serviciilor secrete de tip comunist nu este una debordantă. Ele folosesc aceleași standarde. În zilele noastre, faptul cel mai grav este că național – comunismul este în floare. Ideologia elaborată în laboratoarele de la „Ștefan Gheorghiu”, de către fostul demnitar Dumitru Popescu „Dumnezeu” și de către alții care mizau foarte mult pe naționalism pentru legitimarea regimului și a liderului Nicolae Ceaușescu, este reluată, în mare măsură, de extrema dreaptă anti-europeană”.

„În discursurile lui Ceaușescu găsim aceleași elemente îndreptate împotriva URSS, care astăzi sunt formulate contra Uniunii Europene. Aceste lucruri prind la un anumit tip de public, dispus să le accepte implicit din pricina frustrărilor sociale și a nerealizărilor din ultimele decenii și mai ales din perioada recentă”, a încheiat Cristian Pîrvulescu.