La botezul micuţului Nicolae, Barbu, naşul acestuia, a plecat ameţit pierzîndu-şi bocancul pe linia de tren. Cei prezenţi au dat verdictul: micuţul va ajunge fotbalist! Şi a ajuns cel mai mare fotbalist român. Dobrin. Legenda merge mai departe.
„Băiatul ăsta a avut o stea. Şi steaua lui a fost mingea”. Aşa l-a caracterizat mama sa, Ioana, pe Gicu Dobrin în urmă cu aproape 40 de ani. Încă de la botez, părinţii au realizat că băiatul lor va ajunge fotbalist. Naşul, pe numele său Barbu, fotbalist la acea vreme, a plecat uşor ameţit de la botezul micuţului Nicolae şi şi-a pierdut un bocanc pe linia de tren. „Naşu’ e fotbalist, deci şi finul cel mic îi va călca pe urme!”, a conchis Barbu, prevestindu-i viitorul unuia dintre cei mai mari virtuozi ai balonului din istoria fotbalului.
Născut pe o uliţă din marginea Piteştiului, în imediata apropiere a rîului Argeş, Dobrin a avut parte de o copilărie destul de necăjită. Tatăl său era lăcătuş, iar mama lucra în panificaţie. Singura fericire a micuţului a fost mingea de fotbal, iar terenul pe care şi-a şlefuit talentul, era un tăpşan din apropierea rîului, denumit de puştii acelor vremuri, sugestiv, „Maracana”.
Dobrin senior nu vroia nici în ruptul capului ca băiatul său să ajungă fotbalist şi îi tăia mingea ori de cîte ori avea ocazia. „Gîscanul” o cosea şi o lua de la capăt. De multe ori rămînea pe „Maracana” pînă tîrziu în noapte. Mama îl hrănea pe pragul uşii şi intra în casă abia după ce tatăl adormea. Părintele său a murit destul de tînăr, la 49 de ani, iar mama Ioana a rămas să aibă grijă de cei doi băieţi ai familiei, Gicu şi Mircea, mezinul mai mic cu 5 ani. Primul băiat, Iulian, se prăpădise înainte de dispariţia tatălui, lăsînd un gol imens în familie. Pentru fraţii Nicolae şi Mircea, mingea a fost singura alinare.
În cartea publicată în 1979, „Fotbalul e viaţa mea”, ziaristul Marius Popescu a conturat sugestiv copilăria micuţului „gîscan”. I se spunea aşa, pentru că era cu un cap mai înalt decît puştii de-o seamă cu el, şi mereu era în fruntea grupului de copii, pe uliţele Piteştiului. Trăia şi respira fotbal. Ţinea mingea pe cap ore întregi, făcînd pariuri cu fratele său. Chiar şi în timp ce îşi făcea lecţiile cu un coleg, Nicu, ajuns ulterior inginer, Gicu nu se despărţea de minge, jonglînd cu ea. Mama l-a surprins şi i-a dat o mamă de bătaie, dar la final a constatat că i-a aplicat o corecţie pe degeaba, deoarece fiul ei învăţase perfect lecţia citită cu voce tare de colegul său!
Meciurile pe „Maracana” erau un adevărat spectacol. Oamenii veneau încîntaţi să-i vadă la lucru pe micuţii artişti ai balonului, se făceau diverse pariuri pe echipe, dar dintre toţi se distingea, un băiat bine clădit, care vrăjea mingea. Tot pe „Maracana”, Dobrin a tras şi prima mare spaimă din viaţa sa. Terenurile cu zgură, erau păzite de un individ scorţos, Sile. Cu Sile o mai scoteau la capăt puştii, dar „cerberul” avea în dotare şi trei cîini ciobăneşti mari cît un viţel. La una din nesfîrşitele revanşe între copii, Sile şi fiarele i-au încercuit pe micuţii de numai 10 ani. Rămînea o singură soluţie, traversarea Argeşului. Era iarnă, era frig, dar copiii nu au stat pe gînduri. Au scăpat trecînd înot, şi-au pus hainele şi bocancii la uscat, acasă, iar a doua zi „revanşa” a fost reluată.
La numai 11 ani şi jumătate, un antrenor l-a convins să meargă să joace la Cîmpulung, la o echipă de copii de 13 ani. Făcea naveta zilnic şi nu părea prea convins că va ajunge fotbalist. Momentul de cotitură al carierei lui Dobrin s-a petrecut, tot pe „Maracana”. Într-o zi de vară, cîţiva băieţi din marea echipă a oraşului, Dinamo Piteşti, supranumiţi „leii”, printre care Halagian, Zgardan sau Lovin au acceptat să joace cu puştii de pe malul Argeşului, aşa, ca de distracţie. Şi trupa lui Dobrin i-a distrat, cîştigînd cu 12-2. „Gicu” a marcat 6 goluri, şi, după acel joc a conchis: „Dacă ăştia sînt fotbalişti adevăraţi, merit şi eu să fiu fotbalist”. A ajuns la juniorii lui Dinamo Piteşti, deşi era încă un copil. Antrenorii i-au cerut buletinul şi s-au crucit cînd au văzut că puştiul abia împlinise 13 ani!
„La fel ca toţi copiii din Piteşti, şi eu m-am apucat de fotbal fiind vrăjit de Dobrin. Mi-am dorit mereu să joc bine şi să-l fac mîndru de mine. O să-l iubesc mereu!” (Adrian Mutu)
„Era atît de mare încît, atunci cînd eram tînăr, mi-era şi ruşine să trec prin faţa lui” (Ilie Balaci)
„Un Mozzart al fotbalului românesc. A fost incredibil de mare” (Dudu Georgescu)
„A fost idolul meu. Punea pasiune în tot ceea ce făcea” (Gică Hagi)