La 18 iulie 1938, la Castelul Pelișor din Sinaia, trecea la cele veșnice Regina Maria a României. FANATIK dezvăluie amănunte inedite din primii ani ai vieții primei Suverane a României, care a crescut, la rândul său, cu educația unei… „stăpâne”. Mama, „care ne hotăra pentru toate, care venea să ne sărute la culcare, care ne lua la plimbare, pe jos sau cu trăsura, care ne mustra sau ne lăuda”, a fost figura centrală a vieții Reginei Maria.
Născută la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park–Kent, în Regatul Unit, Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg Gotha avea să devină soția Regelui Ferdinand și, ulterior, cea mai iubită Regină din istoria României. Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Goburg Gotha și Maria Alexandrovna Romanova, marea ducesă a Rusiei, unica fiică a Țarului Alexandru al II-lea. Regina Maria face parte din galeria eroilor națiunii române, iar porecla de „mama răniților” a primit-o în perioada Primului Război Mondial, pe când trudea ca soră de caritate în spitalele militare, în timpul refugiului din Moldova.
În perioada Conferinței de Pace de la Paris (1919) și după încoronarea de la Alba Iulia (1922), alături de Ferdinand, ca suverani ai României Mari, Regina Maria a susținut o intensă campanie diplomatică pentru recunoașterea noului stat român întregit, purtând tratative dure cu premierul francez Georges Clemenceau, cu Regele Angliei, George al V-lea, și cu președintele SUA, Woodrow Wilson. Clemenceau, poreclit „Tigrul”, a numit-o „Leoaica”, grație înverșunării cu care s-a luptat pentru interesele României.
Despre Regina Maria s-au făcut filme, au fost scrise cărți, însă adevărata „carte de vizită” este reprezentată chiar de Memoriile sale, publicate în România, în 1990. În lucrarea „Maria, Regina României – Povestea vieții mele”, care a văzut lumina tiparului la Editura Moldova, din Iași, Majestatea Sa se referă, pe larg, la o perioadă mai puțin cunoscută a vieții, și anume copilăria. Acea perioadă i-a fost marcată de figura centrală, mama, despre care Maria spune că „n-a fost niciodată tovarășa noastră, ci în mod foarte hotărât a rămas exclusiv mamă, aceea care întruchipează autoritatea și totodată dragostea, suverana stăpână pe căminul ei, aceea care ține sceptrul și te face să simți că puterea asupra binelui și a răului este a ei”.
Să pătrundem, așadar, mai adânc, în tainele copilăriei celei care, mai târziu, avea să devină „Leoaica” de pe tronul Regatului României, și care s-a născut „într-o casă mare, de piatră cenușie, într-un imens și frumos parc englezesc, o pădure cu largi pajiști de iarbă, vaste zări unduite, nu mărețe sau mohorâte, ci blânde, liniștite, nobile. Un cămin englezesc…”.
Marie, cum i se spunea pe atunci, era a doua la părinți. Primul copil era băiat și fusese botezat Alfred, după numele tatălui, care era al doilea fiu al Reginei Victoria și fusese ofițer în armata britanică. „Mama fu încântată să aibă o fetiță. Spunea că-i sunt mai dragi fetele decât băieții, și-mi pusese numele Maria, care era numele ei și al mamei ei. Iubea și cinstea pe maică-sa din toate puterile sufletului ei”, a notat bunica Regelui Mihai, în Memoriile sale.
Mama a fost, așa cum spuneam, figura centrală a copilăriei Mariei și descrierea acesteia cuprinde o serie de dezvăluiri: „În 1873, Maria Alexandrowna, singura fiică a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, se căsătorise cu Alfred, duce de Edinburgh, și venise din îndepărtata Rusie să-și trăiască viața în Anglia. Multă lume își va închipui, poate, că era un mare noroc și o fericire a veni din Rusia în Anglia. Dar mama mea își iubea din inimă pământul natal și niciodată nu s-a simțit deplin fericită în Anglia, cu toate că a avut acolo mulți prieteni scumpi”.
Destăinuirile continuă: „Noi, copiii ei, dimpotrivă: născuți în Anglia, o iubeam adânc, și am păstrat toată viața, săpată în inimă, această iubire. A fost o întristare pentru noi, copiii, să aflăm mai târziu, că niciodată, în fundul inimii, mama noastră nu socotise Anglia ca adevăratul ei cămin, căminul mai presus de toate căminurile, pe care îl iubește omul, cu patimă”.
„Ne iubea cu patimă. Întreaga-i viață era dăruită copiilor. Noi îi eram grija de căpetenie și însuși miezul existenței sale. Avea, însă, ideile ei proprii asupra severității și niciodată n-a admis vreun amestec între generații”, se menționeză în volumul citat.
Figura mamei a urmărit-o pe viitoarea Regină Maria inclusiv prin prisma destinului său istoric. Din punctul de vedere al căminului despre care vorbea, și al originii, ea a notat că „aceasta este una dintre durerile mamelor care sunt „exportate” sau mai bine aș zice „importate”. Chiar atunci când copiii ajung, la rândul lor, patrioți înfocați, aceștia nu pot înțelege pe deplin că și mamele lor rămân cu sufletul legat de țara în care s-au născut. Mama – cred dânșii – e a lor și a țării în care i s-au născut copiii. Ei nu-și pot închipui trăind vreo altă iubire în inima părinților lor”.
Autoarea acestor rânduri consideră că unele lucruri rămân, întotdeauna, greu de înțeles. De aceea, fiecare generație ar trebui să fie îngăduitoare față de cealaltă, părinții față de copii, dar și copiii față de părinți, „căci cine poate măsura adâncurile, dorurile, zbuciumul și dezamăgirile inimii omenești, – iar mamele nu trebuie să-și închipuie că-și pot trece năzuințele, iubirile și patimile în sufletele celor cărora le-au dat viață”.
Regina a notat, de asemenea, că vremurile, circumstanțele, ambianța, înrâuririle, toate acestea se îmbină pentru a-i face pe copii să se deosebească de părinți. „Și apoi, adesea, mama uită, când un copil o uimește sau o dezamăgește, că nu ea singură a plămădit acel copil”, a adăugat autoarea memoriilor.
Autoarea cărții recunoaște, însă, că a trăit o copilărie fericită și fără griji, tipică unor copii bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de realitățile aspre ale vieții.
„Mama ocupa în viața noastră un loc mai important decât tata. El, fiind marinar, lipsea adesea dintre noi, ba chiar era întrucâtva un străin pentru noi, un străin oarecum minunat, frumos, pârlit de soare, cu ochi albaștri și, după cât îmi amintesc, cu părul aproape negru, cu toate că mai târziu am băgat de seamă, în portretele lui, că părul nu-i era atât de negru cât se părea ochilor mei de copil”, povestește Regina Maria.
Amintirea tatălui persistă: „Aveam noi oarecare teamă de el? Poate că da, puțintel. Orișicum, el era pentru noi ceva cu totul deosebit și zilele în care ne băga în seamă erau zile de sărbătoare pentru noi, dar „Mama” era marea realitate a vieții noastre”.
Alfred Ernest Albert de Saxa-Goburg Gotha fusese, într-adevăr, marinar, dar nu numai. Se remarcase, de asemenea, prin alte calități: „Era și sportsman, trăgător de seamă și, ca orice englez, aștepta cu deosebită plăcere anotimpul vânătorilor”. De altfel, Regina își amintea cum, toamna, multă lume era poftită în parcul de la Eastwell, doamne și domni cu nume sonore și de felurite naționalități.
La respectivele ocazii, înainte de a merge la culcare, copiii erau îmbrăcați în cele mai frumoase haine și trimiși în biblioteca mare, pentru a le spune „noapte bună” musafirilor părinților lor…
Prietena de suflet a viitoarei Regine a României se numea Victoria Melita și era poreclită „Ducky”. În timp, deveniseră intime și nedespărțite, cu toate că erau foarte diferite, atât ca înfățișare, cât și ca fire.
„Ducky era oacheșă, și cu toate că avea un an mai puțin, fiind mai înaltă decât mine, era întotdeauna luată drept cea mai mare, ceea ce ne necăjea pe amândouă. Era și mai posomorâtă și gata să poarte pică, dacă era mustrată. Iubea pătimaș, cu gelozie, și era, ceea ce mai marii noștri numeau, un copil greu de strunit. Eu, mai zâmbitoare, cu părul auriu, primeam toate ale vieții mai ușor decât Ducky și mă împrieteneam mai repede”, și-a amintit autoarea volumului la care facem referire.
Dincolo de micile distracții ale copilăriei, de pasiunea comună pentru rochii, dar și de petrecerile „oamenilor mari”, pe care erau obligate să le frecventeze într-o anumită măsură, Maria și Ducky aveau și o altă ocupație. Nu de alta, dar la Eastwell, lângă lacul cel mare, se găsea un înfricoșător și netălmăcit mister…
„Guvernanta și bonele noastre ne duceau rar pe acel drum, căci era un drum lung pentru picioarele noastre mici, dar uneori ne rugam de ele până obțineam să ne treacă pe acea cărare neștiută de cei mari, care avea pentru noi o ademenire plină de fiori”, și-a început Regina, confesiunea misterioasă.
„Ascuns printre tufișuri, la capătul cel mai îndepărtat al lacului, se găsea un puț, și de acolo pornea un zgomot extraordinar, un sunet adânc, cavernos, ca de stafii, ca și când niște mâini disperate ar fi izbit fără sfârșit în porțile unei închisori. „E cineva, acolo, în fund”, ne șopteam. „O stafie, un prizonier? Un uriaș îngrozitor sau cine știe ce ființă înspăimântătoare a fost zidită acolo?”… Dar niciodată nu îndrăzneam să întrebăm cine era închis în puț! Nici nu cred că doream s-o aflăm. Splendida teroare a acestei taine preferam s-o lăsăm netălmăcită”, a adăugat Maria.
Acestea sunt primele amintiri ale Reginei Maria, fiica nurorii Reginei Victoria, o fetiță crescută într-un spirit dominat de autoritate, în religia anglicană. În Memoriile sale, prima suverană a României Mari scrie că „adevăratul temei al vieții era plăcerea de a putea dărui”. Ceea ce Regina Maria a izbutit cu prisosință, dacă ne gândim la implicarea în tratativele de pace de la finalul Primului Război Mondial și la nenumăratele acte de caritate.
De asemenea, ca și mama ei, Maria a purtat luptele sale sufletești. A urmărit-o mereu gândul că, așa cum s-a întâmplat și cu mama ei, Maria Alexandrowna, n-o să fie niciodată împăcată cu ea însăși. Există, însă, un farmec deosebit al Reginei, „Leoaica” ale cărei adevărate secrete nu vor fi, probabil, niciodată dezvăluite.
„M-am întrebat, totdeauna, sub ce unghi voi privi, pentru a o povesti, propria mea viață, știind că până la un punct oarecare, trebuie să-mi cântăresc cuvintele și totuși să fiu cât se poate de sinceră și atât de precisă pe cât se poate. Nu vreau să fiu nici prea rece, nici prea pătimașă. Simțirile nu trebuie să mă târască după ele”. Sunt cuvintele Reginei Maria a României Mari.