A murit Emeric Ienei, câștigătorul Cupei Campionilor Europeni cu Steaua București

Emeric Ienei a murit miercuri, 5 noiembrie 2025, la vârsta de 88 de ani! Fostul mare jucător și antrenor român de fotbal s-a stins din viață acasă, în jurul orei 10:40 în această dimineață. Vestea dispariției lui ”nea Imi” îndoliază o țară întreagă.

A murit Emeric Ienei

Veste tristă în fotbalul românesc! Marele Emeric Ienei, antrenorul care a câștigat Cupa Campionilor Europeni în 1986 alături de Steaua, s-a stins la vârsta de 88 de ani. În ultimii ani din viață, Emeric Ienei s-a confruntat cu mari probleme de sănătate.

În ultimele zile, Emeric Ienei a fost internat la Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor. Ca fotbalist, Emeric Ienei a evoluat pentru echipe, precum UTA Arad, Steaua București și Kayserispor, în Turcia.

Regretatul Emeric Ienei a fost artizanul celei mai mari performanțe din fotbalul românesc. În primăvara anului 1986, marele antrenor român a fost pe bancă la triumful Stelei în Cupa Campionilor Europeni, antrenând fotbaliști de legendă, precum Duckadam, Lăcătuș sau Boloni.

Digi24.ro

Gafă mortală a armatei ucrainene. Piloți de elită au fost uciși de o rachetă balistică în timp ce erau decorați în aer liber

De ce a murit Emeric Ienei

Emeric Ienei a avut numeroase probleme medicale în ultimii ani, iar aparițiile sale publice au fost din ce în ce mai rare. Marele tehnician a și fost internat în ultima perioadă la Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor.

Digisport.ro

"Ce mesaj ai vrut să transmiți?" Ronaldo a explicat, fără rețineri, gestul făcut față de Donald Trump

El a ajuns la unitatea medicală după ce a suferit o pneumonie severă. Complicațiile i-au fost fatale, iar câștigătorul Cupei Campionilor Europeni din 1986 a decedat în această dimineață în propria locuință.

Copilăria grea pe care a avut-o Emeric Ienei

Emeric Ienei s-a născut Imre Sandor Jenei, ”Imi” în familie, pe 22 martie 1937, la Agrișul Mic, Arad, părinții fiind de etnie maghiară. Avea 4 ani când familia a fugit din România în Ungaria, la Lucenec, acum în Slovacia, pentru că tatăl său nu voia să fie luat în armata română.

A scăpat de armata română și a dat peste cea maghiară. A fost înrolat, a fost luat prizonier de ruși în Austria și eliberat de englezi în 1946. A venit mai pe jos, mai cu căruța, mai cu trenul și a ajuns acasă, la Lucenec, în… Cehoslovacia. ”Imi” era cățărat într-un cireș din grădină și nu l-a recunoscut decât după voce…

Familia Ienei a revenit în România, s-a stabilit la Arad și ”Imi” a început fotbalul. Pe maidan, între o biserică catolică și casă, mândru tare că tata îi cumpărase o minge adevărată. După cea făcută din… ciorapii vechi ai mamei sale. Când se certa cu ”coechipierii” sau ”adversarii”, se supăra, lua ”obiectul” și pleca acasă…

De acolo, de pe maidan, l-au luat, pe el și încă doi tovarăși de joc, un antrenor cu ochi și fler al clubului ITA (Intreprinderea Textilă Arad), înființat de baronul Francisc von Neuman, încă patron, în 18 aprilie 1945.

A debutat în prima echipă, la seniori, la 16 ani și jumătate, în 1953, la un meci cu CFR Timișoara, scor 1-1, după cum își amintea într-un interviu pentru adevarul.ro. A fost convocat la echipa națională de juniori. A terminat liceul și voia să se facă avocat.

A vrut la Dinamo, a bătut palma și l-a încorporat… Steaua! La propriu! ”Au fost cele mai urâte luni din viața mea!”

Dar l-a chemat Dinamo la ”discuții”, l-a convins, voia și el la Dinamo și a ajuns într-o unitate… militară la Craiova! Recrutat de MApN. Nu ”dormea” nici Steaua, pe atunci CCA.

A făcut două luni de armată cruntă, instrucție, marșuri de zi și de noapte, masca pe figură, ”La stââângaaaa, fugaaaa marș!”, cele mai urâte luni din viața sa după cum avea să declare pentru sursa mai sus amintită. Avea 19 ani.

Primul meci ca titular în ”echipa mare” l-a jucat pe 25 august 1957. Acasă. La Arad. Cu Flamura Roșie. Spectatorii l-au aplaudat la început, l-au fluierat la sfârșit. Ca pe toți steliștii. S-a terminat 1-1.

A jucat mijlocaș defensiv la CCA/Steaua până în 1969. 254 de meciuri. Trei titluri de campion și patru Cupe ale României. A fost printre puținii fotbaliști români care au avut norocul să fie lăsați să joace în străinătate, așa că a fost două sezoane în Turcia, la Kayserispor (1969-1971).

La echipa națională nu a jucat foarte mult, doar 6 meciuri în 12 selecții. Dar a fost prezent la una dintre puținele participări ale României la Jocurile Olimpice, în 1964, la Tokyo, Japonia.

A fost atunci cel mai bun loc obținut, 5, dintre cele 4 ediții la care a ajuns echipa națională de fotbal: Paris 1924, Helsinki 1956, Tokyo 1964 și tot Tokyo, în 2021, la Jocurile Olimpice amânate din 2020 din cauza pandemiei de Covid-19.

Drumul spre Sevilla 1986 a început cu echipa de juniori de la Steaua în care erau Marcel Răducanu și Vasile Aelenei

În 1971 s-a întors din Turcia și a încheiat cariera de jucător. Steaua i-a oferit o grupă de juniori, a câștigat titlul la pas cu copii printre care erau Marcel Răducanu sau Vasile Aelenei.

A fost ”secund” al lui Constantin Teașcă la prima echipă în sezonul 1974-1975 și, la plecarea acestuia, a fost numit  antrenor principal. A câștigat două campionate (1976, 1978) și o cupă (1976). A fost demis pentru că ar fi câștigat titlul în 1978 ”doar” la golaveraj în fața lui FC Argeș, după propria-i declarație.

A revenit la Steaua în 1984, în locul regretatului Florin Halagian. Și a reușit să ducă echipa ”militară” la cel mai mare succes al fotbalului românesc, câștigarea Cupei Campionilor Europeni, în 1986. În fața Barcelonei, acasă la ea într-un fel, la Sevilla, pe un stadion ”Ramon Sanchez Pizjuan” ticsit cu 70.000 de suporteri spanioli înmărmuriți și în fața Regelui Juan Carlos, pregătit să dea cupa conaționalilor săi.

Ce ”indicății prețioase” i-a dat Nicolae Ceaușescu după câștigarea Cupei Campionilor Europeni

N-a vrut Helmuth Duckadam, a apărat toate cele 4 penalty-uri de departajare ale spaniolilor. Marius Lăcătuș (22 de ani) și Gabi ”Pele” Balint (23 de ani) au marcat cu dezinvoltura vârstei și au declanșat melancolia în Spania și isteria în România.

Își amintea ”nea Imi”, tot în interviul amintit, pentru adevărul.ro de două momente inedite din noianul de clipe unice, incredibile, dar adevărate trăite atunci, la Sevilla, în 1986…

„Am rămas fără medalia după meciul de la Sevilla… pentru că s-au repezit jucătorii, după ei s-au repezit şi maseurii şi mie nu mi-a mai rămas medalie… nu puteam să iau de la maseur. «Nu-i nimic», am zis, «Nu medalia contează, titlul, trofeul echipei este important, ăla rămâne în istorie». În 2006, când s-au împlinit 20 de ani, cei de la «Pro Sport» mi-au făcut un gest extraordinar, m-au invitat, au cerut medalia lui Gabi Balint, au făcut o copie şi mi-au dat-o” – Emeric Ienei

„Soţia mea a fost la Sevilla, dar a văzut meciul în camera de hotel din cauza unei superstiţii de-ale mele. Pe la mijlocul anilor ’70 a fost în Ghencea cu fiica noastră, care avea atunci un an sau doi. Am pierdut, fanii au protestat, iar de atunci am evitat s-o mai iau la vreun joc pe viu. După finală, la vestiare au apărut suporterii veniţi din ţară, cei şapte, opt sute. Cântau, erau fericiţi şi atunci am izbucnit în plâns. Am ajuns la hotel, mi-am revăzut soţia pe hol, ne-am îmbrăţişat şi am plâns a doua oară” – Emeric Ienei

La întoarcerea acasă, Emeric Ienei, lotul de jucători și conducătorii clubului Steaua au fost primiți și decorați de președintele României, Nicolae Ceaușescu. Care i-a făcut și un reproș lui ”nea Imi”…

„Pe 12 mai am fost invitaţi la Palatul Regal, unde erau toţi miniştrii şi Ceauşescu ca să ne premieze. Ne-a dat o diplomă de Erou al muncii socialiste, o am pe acasă, şi pe urmă s-au deschis nişte sticle de şampanie. Şi Ceauşescu zice: «Tovarăşul Ienei, felicitări, şi la anul să câştigaţi campionatul României, Cupa României şi Cupa Campionilor». Eu am zis: «O să încercăm». Zice: «Dar am să-ţi fac și o observaţie… De ce a trebuit să-i bateţi în 120 de minute şi nu i-aţi bătut în 90 de minute, că era mai economic!»” – Emeric Ienei

A dus România până în ”optimile” unui Campionat Mondial după la 20 de ani de absență…

Triumful cu Steaua l-a ”împins”, cam fără voia sa, pe banca echipei naționale. Pe care a calificat-o la turneul final de la ”Coppa del Mondo 1990”, în Italia. Precedenta prezență românească la acel nivel dăinuia de 20 de ani, de la ”Copa Mundial de Futbol 1970”, din Mexic.

În Italia, purtați și de entuziasmul momentului post-decembrist, pentru prima dată susținuți frenetic de mii de români în tribune, dar și de foarte mulți suporteri străini, impresionați de ”Revoluția la televizor” care le fusese ”servită” din România însângerată în decembrie 1989, ”tricolorii” lui Emeric Ienei se calificau în ”optimi” dintr-o grupă cu Argentina (campioana mondiale en-titre, cu care am terminat 1-1), Uniunea Sovietică (2-0) și Camerun (1-2).

Irlanda îi aducea cu crampoanele pe pământ pe Gică Hagi, Gică Popescu, Gabi Balint, Florin Răducioiu, Ionuț Lupescu, Ioan Ovidiu Sabău, Dănuț Lupu și ceilalți ”tricolori”, eliminându-i după executarea loviturilor de departajare, singurul care a ratat fiind Daniel Timofte…

…și în ”sferturile” unui Campionat European

După ce a mai antrenat echipa națională a Ungariei, Steaua (de încă 3 ori!), Fehervar (Ungaria, acum MOL Vidi), Panionios (Grecia) și Universitatea Craiova, Emeric Ienei a revenit la echipa națională a României în 2000, înlocuindu-l pe Victor Pițurcă, după un conflict al acestuia cu ”greii” echipei, Gică Hagi și Gică Popescu.

La EURO 2000, în Belgia și Olanda (acum Țările de Jos), cu Emeric Ienei pe banca tehnică, România a trecut din nou de grupe, 1-1 cu Germania, 0-1 cu Portugalia și 3-2 cu Anglia. A fost eliminată în ”sferturi”, 0-2 cu Italia, care avea să fie învinsă în finală de Franța, 1-2 după prelungiri.

A fost decorat de președinții Traian Băsescu și Klaus Iohannis

Emeric Ienei s-a retras din antrenorat după EURO 2000, dar a continuat să lucreze cu Federația Română de Fotbal, director tehnic în timpul mandatului lui Loți Boloni (2000-2001). A fost apoi președinte și director tehnic la FC Bihor (2001-2006).

Secretar de stat în Ministerul Tineretului și Sortului între 1996 și 1998, Emeric Ienei, colonel MApN în retragere, a fost înaintat la gradul de general de brigadă (general cu o stea) pe 8 mai 1998.

Emeric Ienei a primit două medalii din partea statului român, a fost decorat de doi președinți. Pe 25 martie 2008, Traian Băsescu i-a conferit Ordinul Meritul Sportiv clasa a II-a, cu o bară, iar pe 9 martie 2017, Klaus Iohannis l-a distins cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler.

A fost căsătorit cu două femei strălucitoare în domeniile lor de activitate

Emeric Ienei a fost căsătorit de două ori, de fiecare dată cu doamne foarte cunoscute. În 1961, îndrăgostit de teatru, s-a… îndrăgostit și de celebra actriță Vasilica Tastaman (1933-2003). Au fost căsătoriți 10 ani (1963-1973), au avut un fiu, Călin. De la care au avut o nepoțică.

În 1974 s-a recăsătorit cu fosta scrimeră Ileana Gyulai (1946-2021). Campioană mondială în proba de ”floretă” cu echipa și vicecampioană la individual în 1969, argint individual și în 1965, 1970, bronz în 1967, 1973, 1974,1977 și 1978. Dublu laureată cu bronz la Jocurile Olimpice de la Mexico City 1968 și München 1972. Au avut o fată, Cristina Victoria, care le-a dăruit un nepot.

• „Jos pălăria pentru ce a făcut Emeric Ienei în fotbalul românesc. A fost un domn toată viaţa şi un mare antrenor” – Anghel Iordănescu
• „Emeric Ienei rămâne cel mai mare antrenor al fotbalului românesc alături de la Ștefan Covaci” – Anghel Iordănescu
• „Am fost o gașcă de nebuni, dar am avut un antrenor extraordinar, Emeric Ienei, care a știut să scoată ce-i mai bun din noi” – Ștefan Iovan, „căpitanul” de la Sevilla, 7 mai 1986
• 3 sunt cluburile la care a jucat Emeric Ienei: Flamura Roşie Arad (1954-1956), Steaua (1956-1961 CCA, 1961-1969 Steaua), Kayserispor, Turcia (1969-1971)
• 254 de meciuri, în care a marcat 7 goluri, a jucat Emeric Ienei pentru Steaua
• 6 meciuri (12 selecții), fără gol marcat, are Emeric Ienei la echipa naţională, în perioada 1959-1963
• 7 trofee a câștigat Emeric Ienei ca jucător, toate cu Steaua: 3 titluri (1960, 1961, 1968) și 4 cupe (1962, 1966, 1967, 1969)
• 8 echipe a antrenat Emeric Ienei: Steaua (1975-1978, 1983-1986, 1991, 1993-1994, 1998-2000), FC Bihor (1978-1979), CS Târgovişte (1981-1982), Fehervar (iulie-octombrie 1994, Ungaria, acum MOL Vidi), Panionios (ianuarie-noiembrie 1995, Grecia), Universitatea Craiova (1996), România (1986-1990, 2000), Ungaria (1992-1993)
• 10 trofee a câștigat Emeric Ienei ca antrenor, toate cu Steaua: 5 titluri (1976, 1978, 1985, 1986, 1994), 4 cupe (1976, 1985, 1987, 1999) şi Cupa Campionilor Europeni (1986)
• 49 de partide a fost Emeric Ienei antrenorul echipei naționale a României: 22 victorii, 14 egaluri, 13 înfrângeri, golaveraj 77-56
• 63 este locul lui Emeric Ienei într-un Top 100 al celor mai buni antrenori din istoria fotbalului realizat de revista „FourFourTwo” în aprilie 2020. România mai are doi reprezentanți în acel top: Ștefan Covaci (62) și Mircea Lucescu (87)