Adevăruri dureroase, după înfrângerea cu Germania: Nu mai speriem pe nimeni. România a ajuns sparring partner-ul corifeilor!

Partida cu Germania ne-a arătat o evidență. După spectacolele pe care „tricolorii” le dădeau în urmă cu vreo 20 de ani, când până și nemții tremurau de frica noastră (mai ales după acel neverosimil 5-1 din Giulești), Naționala noastră arată ca o cortină de carton, mototolită deasupra scenei pe care cântă artiștii adevărați, obligați să recurgă la un „duet” cu noi doar pentru că așa-i forțează calendarul competițional.

Deși puteam egala miraculos, chiar și în ultimul minut al meciului cu echipa lui Low, jocul a scos în evidență o Românie sleită, de genul adversarelor cu care noi înșine ne distram în trecut. Partida cu Germania ne-a demonstrat că, în fotbalul mondial, nu mai există echipe de mijloc, ci doar „mari” și „mici”. Ici colo, câte o Armenie conjuncturală, o Islandă incapabilă să țină pasul cu propria detentă, la fel de conjuncturală, și cam atât… Însuși conceptul de „Mitteleuropa”, inventat chiar de nemți, s-a absorbit pe sine însuși. Naționalele de top sunt și rămân aceleași, obișnuite să se hrănească din energiile celor alunecați în groapa cu furnici, cum spunea unul dintre jocurile copilăriei noastre.

Nemții au plusat doar atât cât trebuia, iar apoi au redus turația. Când ai o trupă ai cărei pifani mărșăluiesc, o dată la trei zile, pe fronturi dure, în campionate puternice, când valoarea totală a lotului depășește suma de 900 de milioane de euro, nu-ți permiți spectacole de vodevil, în fața unor tribune goale, ci îți conservi energiile.

S-a întors roata. „Tricolorii” nu mai sperie pe nimeni, au ajuns partenerul de antrenament al „corporațiilor”

Timp de ani buni, adică aceia care s-au scurs de la ultima noastră calificare la un turneu final, am trăit cu iluzia că, deși nu mai facem parte din topul fotbalului mondial, ca pe vremea „Generației de Aur”, măcar putem aspira la niscaiva arginți ce ni s-ar fi aruncat în urma unor succese de moment. Valoarea ne-a permis doar să băgăm bățul prin gard și să așteptăm dacă pică vreun fraier în cursă, ca să-l înșfăcăm de guler și să-l transformăm în trofeu. Chilipir, nu alta. Nu trăim sub auspiciile zodiei dezmoșteniților istoriei, ci ne-am făcut-o cu mâna noastră.

Digi24.ro

Misterul unei crime a fost elucidat după 30 de ani. Mărturia unui copil de 4 ani i-a dat de gol pe autori

Vrem, nu vrem, echipa României face parte acum din zona roșie a naționalelor predispuse spre calamități. Da, valorile s-au „nivelat”, cum am tot auzit, dar numai la subsol. Acum jucăm cu Macedonia cu cuțitul la os, ne bucurăm că Islanda a decăzut și ea de pe un cal de gheață, și am privi circumpsecți un meci cu Malta sau cu Luxemburgul, dacă sorții ni le-ar scoate în cale. Când jucam „Prinselea” cu astfel de echipe, nu ne imaginam în ce scorbură urma să alunecăm. Motivele sunt multiple și nu este cazul, acum, să le reluăm, pentru că toate au fost „tocate”, en gros și en detail, de la infrastructură la mentalitate, etc. De această dată, e important de subliniat efectul.

Fie că evoluăm ofensiv sau defensiv, deși Dumnezeu mai știe ce înseamnă asta, pentru că o echipă așternută pe hârtie nu seamănă cu aceea care se zbate pe iarba verde a amfiteatrului stadionului, important este că jucăm prost. Fără orizont. Și marcăm doar „la ciupeală”. În fața acestor adevărate „corporații”, care au devenit forțele fotbalului mondial, nu poți păcăli fotbalul.

De la „apără Tătărușanu”, la „apără Niță”. Un destin de animal hăituit, ca al Naționalei Zimbabwe, din anii ’80.

Motivul pentru care n-am primit vreo 5-6 exemplare din noua colecție de goluri a „Mannschaftului” este dat de prestația portarului Florin Niță. Havertz, Kimmich, Goretzka, Gnabry, cu toții au fost la un pas să majoreze scorul, dar Niță a făcut minuni, izbutind de fiecare dată să scoată câte un iepure din joben. L-am văzut nervos, chiar exasperat, amintindu-ne de privirea încărcată de reproș a lui Tătărușanu, în momentele în care colegii săi, hăituiți în iarbă de adversari incomparabil mai slab cotați decât Germania, priveau neputincioși cum la poarta noastră se dădeau lupte ca la Verdun, în timp ce portarii adversari se bucurau de un meritat concediu de odihnă.

Este trist când soarta unei întregi echipe, care se laudă cu megalostaruri ce se căznesc să prindă câteva minute la formațiile la care sunt legitimate în Europa, depind – aproape exclusiv – de paznicul buturilor. Ca să facem o comparație istorică, păstrând adevărul intact, România de azi a ajuns să semene cu naționala statului Zimbabwe din anii ’80, unde legendarul Bruce Grobbelaar (de la FC Liverpool) se chinuia să limiteze, meci de meci, proporțiile scorului, în timp ce coechipierii lui făceau figurație.

Digisport.ro

Luptătorul suspendat pe viață pentru gestul golănesc pe care l-a făcut către fata din ring a rupt tăcerea! Mai rău a făcut

Comparația cu Zimbabwe sună bine, nu-i așa? Problema este că, dincolo de metafore, echipei noastre i s-au desfăcut șuruburile și nu de ieri, de azi, ci de ani buni trăiește după fiosofia drezinei, în secolul laserelor. Suntem cei mai profitabili parteneri de antrenament, pentru că timpul fizic petrecut pe teren de o echipă puternică, într-un meci cu noi, durează până ne tăiem singuri maioneza, adică rafinat de puțin. Cel puțin avem bunul simț de a nu ne stresa prea tare adversarii, conștienți fiind că aceștia au și lucruri importante de făcut.

Egalitatea ar fi fost meritată? Da și nu…

Dincolo de aceste considerente, care țin de un sentiment de mâhnire justificată dar care nu pot oferi și soluții, trebuie spus că România ar fi putut egala. Asta, dacă luăm în calcul cele câteva ratări, inclusiv una petrecută în minutul 90. Pușcaș, Stancu, Mihăilă și Maxim au avut șansa golului, dar norocul nu le-a surâs. E bine că abordăm meciurile cu alura și cu determinatea unor uteciști entuziaști, dar partea proastă este că nu știm să folosim „obiectul muncii” și habar n-avem de pragmatism.

Echipele de calibru se forțează atât cât e nevoie și nu-și risipesc energiile. Chiar dacă golul nemților a fost marcat dintr-o poziție suspectă de ofsaid (un alt amănunt pe care dăm vina, tardiv!), nu înțeleg nici în ruptul capului de ce n-am ajuns și noi să înscriem, chiar și dintr-o poziție „nefirească”, vorba lui Ion Crăciunescu. Pe undeva, având în vedere atât golul german dubios, cât și rateurile din final, poate că am fi meritat o remiză. Dar, dacă luăm în calcul faptul că fotbaliștii lui Low s-au jucat cu noi precum pisica și șoarecele, atunci lucrurile pot fi privite diferit. În fotbalul modern nu mai există „dreptate” și „nedreptate”, ci oportunism și calcule. Joci cât și cum ai nevoie, nu pierzi timpul la „șuete” păguboase și infantile, precum mângâierile adolescenților rușinoși. Lumea nu mai are timp de basme!

Mirel Rădoi s-a bazat pe faptul că „Mannshaftul” are slăbiciuni în defensivă, unde, deseori, lasă spații largi, taman bune de speculat. Teoretic, vulnerabilitatea putea deveni un atu, pentru că le-am găsit nemților pete în soare. Dincolo de zeificarea abruptă pe care le-am oferit-o deloc exagerat, am învățat, la un moment dat, să „discutăm” cu elevii lui Joachim Low în termeni omenești.

Nu am știut să speculăm aceste momente, iar dacă, pe vremuri, Naționala lui Gică Hagi își executa adversarele exact în modul în care au făcut-o nemții cu noi, acest fenomen se datora tocmai faptului că acea echipă știa să-și exploateze șansele, atuurile și mai ales oportunitățile de moment.

Detaliile pe care le remarcăm și le subliniem ca fiind pozitive întăresc senzația că noi am ajuns atât de „mici”, pe cât erau alții, acum vreo două decenii, cu care Naționala lui Hagi&co se distra copios. Între ce suntem și ce vrem să credem că vom redeveni s-a căscat o prăpastie, fără „clasă de mijloc”.

Și da, ca să închei cu cinism, poate că puteam  egala. Dar, la cum au decurs, în general, ostilitățile și mai ales din pricina faptului că nu pricepem nimic din acest declin continuu, poate că ar fi fost prea mult.

• (P) Cotă EXCLUSIVĂ Fortuna: 2,02 este cota pentru „România marchează primul gol și câștigă meciul” la meciul Armenia – România. Vezi aici toate cotele!