Fotbal intern

Adi Păun, la 25 de ani, un mesaj emoționant pentru mama care l-a crescut singură: ”Ne-am descurcat binișor, nu?”

01.04.2020 | 00:10
Adi Paun la 25 de ani un mesaj emotionant pentru mama care la crescut singura Neam descurcat binisor nu
Adi Păun, la 25 de ani, un mesaj emoționant pentru mama care l-a crescut singură: ”Ne-am descurcat binișor, nu?”
ADVERTISEMENT

Adrian Păun a împlinit miercuri, 1 aprilie, 25 de ani. Fotbalistul s-a izolat împreună cu iubita sa în casa “socrilor”, în imediata vecinătate a Clujului. Spune că, în aceste momente, prioritară e sănătatea oamenilor și mai ales a celor dragi și că fotbalul mai poate aștepta. La Drăgășani, mama lui, Ileana, locuiește în același apartament în care i-a crescut singură pe Adiță și pe fratele lui, un apartament cu două camere.

Tatăl fotbalistului s-a stins când el avea doar 4 ani. “Am camera mea la Drăgășani. Mama mi-a făcut un altar. Am toate cupele, medaliile, diplomele pe care le-am câștigat când am fost junior și tricourile pe care le-am purtat sau le-am primit la schimb de la alți jucători”. Păun și-a reparcurs pe repede-înainte cariera. Și i-a transmis un mesaj femeii care s-a străduit să nu-i lipsească nimic.

ADVERTISEMENT

Interviu cu Adi Păun, la 25 de ani. Între FIFA 20 şi Fraţii Karamazov

Adi, cum te simți fără fotbal?

E cu siguranță cel mai greu moment din carieră, cred că pentru toți jucătorii, pentru că stăm departe de fotbal. Nu putem să practicăm fotbalul nostru cel de toate zilele. Fac tot felul de activități prin casă și prin curte, mă joc pe playstation, mai citesc o carte și, în plus, respect programul de pregătire primit de la club. Avem un program de exerciții săptămânal pe care îl repetăm: alergare, abdomene, flotări, ne adaptăm în funcție de ce posibilități și ce avem fiecare pe acasă.

Ce te joci?

Joc FIFA în mare parte. Anul acesta PSG mi se pare cea mai bună. Joc 4-4-2, cu cele două vârfuri, Mbappe și Cavani, sunt letali acolo în față, plus Neymar și Di Maria pe benzi.

ADVERTISEMENT

De citit, ce citești?

– Am început acum Frații Karamazov.

Sunt lucruri mai importante decât fotbalul în viață?

– Cu siguranță sunt lucruri mult mai importante. Sănătatea primează acum și toată lumea trebuie să fie conștientă de virusul acesta care a îngrozit lumea. Nu e nimic mai presus decât sănătatea, nici fotbalul, nici alte activități pe care le au oamenii zi de zi.

Mama ta e singură la Drăgășani. Nu ești îngrijorat în privința ei?

– Nu sunt îngrijorat, pentru că știu că e conștientă de gravitatea situației și are grijă. Am încredere în ea că știe ce face.

ADVERTISEMENT

Ai câștigat această încredere în toți acești ani în care v-a crescut singură, pe tine și pe fratele tău? Tatăl tău a murit devreme…

– Eu aveam 4 ani și fratele meu 13. Cu siguranță i-a fost greu, a trebuit să fie și mamă, și tată, în același timp. Mama a suferit mult, plângea mult. Încerca să ascundă suferința de noi, dar unele lucruri le vedeam și le simțeam. Cu toate astea mie și fratelui meu nu ne-a lipsit nimic. Și-a luat ei de la gură să ne fie nouă bine.

ADVERTISEMENT

Îți mai amintești cum se descurca singură?

– Eu stăteam la cămin, de la opt la patru. Acolo mâncam, dormeam. Mama fiind grefieră la judecătorie, avea program până la trei. Când ieșea de la serviciu venea, mă lua și mergeam acasă. Uneori mă ducea și mă lua fratele mai mare, în funcție de programul lui. Suntem o familie foarte unită, poate și pentru că tata s-a stins demult. Mama este o eroină, tuturor copiilor le-aș dori o mamă ca a mea.

Mă bucur că nu am dezamăgit-o, că cei șapte ani de acasă nu au fost în zadar. Ea e cea mai mândră atunci când cineva îi spune că Adiță e un băiat cuminte, respectuos.

Care a fost primul meci la seniori cu mama ta în tribună? 

– A venit să mă vadă la un meci la Craiova, fiind mai aproape de Drăgășani. Am marcat pe final și am țâșnit direct spre ea, am îmbrățișat-o cumva prin gard. Era în primăvara lui 2016. Pe Extensiv juca atunci Craiova.

”Jucătorii tineri nu au parte de îndrumarea potrivită în România”

Care crezi că a fost declicul în cariera ta? Când ai explodat cu adevărat? 

– Anul acesta cred că am avut un sezon extraordinar, cel mai bun de până acum. În începutul de sezon am avut cinci meciuri consecutive cu gol marcat. Atunci cred că a fost explozia. A venit și convocarea la echipa națională. Din păcate acea suspendare m-a tras trei etape pe dreapta. Am avut și eu vina mea, dar nu în totalitate.

De ce tinerii jucători din România fac pasul atât de greu la seniori?

– De la juniori nu învățăm ceea ce trebuie, cum cred că se întâmplă în alte țări. Nu avem îndrumarea potrivită, deși avem antrenori foarte buni. Și eu am avut la Drăgășani antrenori foarte buni, însă nu și condițiile necesare să creștem. Pe lângă infrastructură, alimentația cred că este o problemă. Nu ni se spune de mici ce trebuie să consumăm, ce e bine, ce nu e bine să mâncăm. Până să vin la Cluj și apoi la lotul național nu îmi spusese nimeni ce e bine să mănânc și ce nu.

Care e cea mai importantă lecție pe care ai primit-o în fotbal și cine ți-a oferit-o?

– Nu știu dacă a fost cea mai importantă lecție, dar îmi amintesc un episod din primul cantonament cu echipa mare a CFR-ului. Aveam 15 ani și atunci era o echipă fantastică. Era Cadu, Camora, Kapetanos venise atunci, Bastos, Traore era tânăr, jucători care jucaseră în Liga Campionilor. Făceam jocuri între noi și erau desemnați trei căpitani, printre care și Cadu. Primul pe care l-a ales Cadu am fost eu. Am rămas impresionat. ‘Dintre atâția jucători de valoare tu tocmai pe mine m-ai ales?’ A făcut-o ca să-mi dea încredere. Am rămas impresionat.

Cum era Cadu?

– Un lider adevărat, din toate punctele de vedere, și pe teren și în afara lui. Cu el au început performanțele la CFR și asta spune multe.

Ai fost mereu tipul superprofesionist, antrenament – casă – antrenament, sau ai devenit pe parcurs? 

– În ultimii doi-trei ani am devenit mai profesionist, în primul rând în gândire, am devenit mai atent cu ce fac. La 18-20 de ani credeam că mi se cuvine totul și că sunt cel mai bun și că nu e corect cum mă tratează unii antrenori. Dar am realizat că trebuie să dovedești pe teren și în afara lui. Poate că și acolo mai am de muncit, în sala de forță mă refer.

A fost ceva care ți-a schimbat atitudinea, percepția? Poate un jucător extrem de serios în tot ceea ce face… 

– Ciprian Deac e un exemplu pentru mine. De când am ajuns la prima echipă am avut numai lucruri bune de învățat de la el, mereu mi-a dat sfaturi. E un exemplu pentru mine și pentru cei tineri care vin din urmă. Văzându-l pe el cum se antrenează zi de zi, trebuie și tu să dai totul pentru că, tânăr fiind, nu poți să dai mai puțin decât o face unul de peste 30 de ani.

Ai ajuns la 13 ani la CFR. Care a fost cel mai greu moment la Cluj? 

– Primul moment greu a fost despărțirea de mama și, cred, singurul. Ajungând la Cluj nu am avut niciun moment cu adevărat greu. Oamenii de aici m-au făcut să mă adaptez imediat, încă din prima lună. Nu am avut probleme de adaptare deloc. Toată lumea din club, din jurul clubului, la școala generală unde ajunsesem, profesorii, directorul, m-au făcut să mă simt ca și cum m-am născut și am crescut aici.

”După meciul de la Sevilla, am primit sute de mesaje”

Ce ți-a spus mama ta când ai plecat de acasă?

– Du-te și fă ce-ți place! Să nu mă dezamăgești! Am încredere în tine! Să fii același băiat cuminte pe care îl știu eu! Trebuie să îi mulțumesc încă odată că mi-a oferit această șansă să mă remarc în fotbal.

Iți mai amintești ziua în care ai fost ofertat de CFR? Unde și pe ce post jucai atunci și în ce circumstanțe ai fost remarcat?

– Jucam la Drăgășani, eram mijlocaș central. Răzvan Zamfir, când ajungea pe acasă – e și el din Drăgășani – mai venea și urmărea meciuri de juniori. I-a plăcut de mine, am vorbit cu el de câteva ori. Eu aveam și o ofertă atunci, la 13 ani, de la o academie din Pitești. Am fost, am dat o probă de joc și cei de acolo au insistat să merg. I-am spus lui Răzvan Zamfir, iar el m-a dus la Cluj să mă vadă antrenorii de la juniori și așa am ajuns și am rămas.

Tenișii de Drăgășani erau unul dintre cele mai populare branduri din comunism. Tu cu ce ai început să joci în picioare și cand ai primit prima pereche de ghete?

– Cu teniși am început să joc, dar nu de Drăgășani, că erau scumpi la vremea aia. Jucam cu teniși chinezești și îmi cumpăra mama câteva perechi pe lună că nu prea țineau. Prima pereche de ghete mi-a adus-o Moș Crăciun. Deci Moș Crăciun, nu mama, vă dați seama. Aveam vreo 10 ani și îmi aduc aminte că atât de încântat am fost că mergeam cu ele pe stradă și la magazin. În noaptea aceea când le-am primit am dormit cu ele în picioare.

Cu puțin înainte ca fotbalul să se suspende ai fost protagonistul unei faze care putea scrie altfel istoria recentă la CFR. Minutul 86 și 30 de secunde al meciului de la Sevilla. Cum s-a schimbat starea ta pe măsura derulării evenimentelor?

– Am fost de la extaz la agonie. Pe moment nu am văzut că Traore atinsese mingea cu mâna, eram prea conectat la joc. Am primit mingea, am șutat, am văzut mingea în poartă și am zis: ‘Doamne, oare e real ceea ce se întâmplă?’ M-am bucurat cu colegii mei, nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie un asemenea miracol, să înscriu eu golul care probabil era golul calificării. Când am revenit din colțul terenului, unde ne bucuraserăm, am văzut că se consultă VAR-ul. ‘E prea frumos să fie adevărat. Cu siguranță se anulează.’

Neștiind ce infracțiune a fost, eram convins că se va anula. M-a afectat foarte tare momentul. După meci am plâns, pe teren, în vestiar, deși colegii, antrenorii, au fost alături de mine. În noaptea aceea am adormit la 5, nu puteam să-mi iau gândul de la acea reușită nevalidată. Am fost plăcut impresionat de reacția oamenilor. Atâtea mesaje de susținere nu am primit niciodată, din toate colțurile țării, din afară, de la oameni care nu au treabă cu fotbalul, dar au văzut faza și au vrut să fie alături de mine.

Vei mai avea ocazia în carieră să faci diferența într-un meci cu o însemnătate deosebită?

– Trebuie să cred și să sper la asta. Am 25 de ani și vreau să mai am șansa să joc într-un meci de o asemenea importanță și să fiu decisiv, în adevăratul sens al cuvântului.

În final, de unde cele patru nume pe care le porţi…

– Păun e numele principal de familie, e de la tata. Alexandru nu e prenume, e tot nume de familie, numele de fată al mamei. Constantin vine de la bunici, pe ambii îi chema Constantin, iar Adrian pentru că așa le-a plăcut lor, părinților mei.

ADVERTISEMENT