Chiar dacă poate părea minunată la început, viața de soție de fotbalist nu este una ușoară. Adina Bourceanu a trebuit să facă față presiunilor, mutărilor frecvente și, cel mai grav, accidentărilor foarte serioase ale lui Alex Bourceanu. S-au cunoscut când erau foarte mici și prima parte a relației lor a fost o frumoasă și durabilă prietenie.
Adina Bourceanu mărturisește că niciodată nu s-a gândit că Alex va avea o asemenea carieră fulminantă și că a trebuit să învețe să trăiască și cu bunele, dar și cu relele rezultate din acest fapt. Într-un interviu oferit în exclusivitate pentru FANATIK, Adina Bourceanu ne spune când și-a cunoscut soțul, pe celebrul fotbalist Alex Bourceanu. Recunoaște că nu a fost dragoste la prima vedere, dar au trecut de atunci peste 20 de ani. Au împreună doi copii minunați, pe Amalia și Ștefan, pe care mama lor încă îi mai supraveghează acerb, dar din „umbră”.
Adina, spuneai, la un moment dat, că între tine și Alex nu a fost dragoste la prima vedere. Îți aduci însă aminte momentul când ai început să îl iubești, să conștientizezi asta?
–Adina Bourceanu: Noi am devenit mai, mai întâi, prieteni foarte buni. Eram doi copii și, cumva, am devenit prieteni, confidenți, petreceam foarte mult timp împreună. Ulterior am început o relație, de asemenea la nivelul adolescentin. Cred că au trecut câteva luni până am început să conștientizez cât de intense erau, de fapt, trăirile mele.
Ești o femeie puternică, o mamă și o soție impecabilă. Te-ai fi gândit, în adolescență, că vei ajunge una din cele mai cunoscute soții de fotbaliști din România?
-Mulțumesc mult pentru cuvintele tale frumoase. Nu sunt impecabilă în niciun domeniu. Consider perfecțiunea un ideal spre care putem doar să tindem, nu să îl și atingem. Suntem oameni. Dar, într-adevăr, încerc să fac lucrurile în așa fel încât să fiu eu mulțumită de mine cât se poate de mult. Îți dai seama ca nu m-am gândit că mă voi mărita cu un fotbalist. Nu mă gândeam, în adolescență, că voi petrece peste 20 de ani ( posibil o viață), cu primul meu iubit.
De asemenea nu mă gândeam că Alex va atinge un nivel atât de mare în cariera lui. Adică, necrescând în fenomen, era ceva inimaginabil pentru mine genul acela de performanță. Televizorul și viața reală erau niște concepte diferite pentru mine atunci.
În ceea ce privește aparițiile mele în spațiul public, schimbarea prin care am trecut odată cu operația de gastric sleeve este cea care a stârnit un mare interes. Și faptul că am vorbit foarte deschis despre asta, de asemenea. Cred ca acesta este principalul motiv al interesului acordat mie. Cu siguranță acesta este motivul pentru care eu am avut acele apariții.
Cum îți vedeai viața, pe la 15, 16 ani? Ce ți-ai fi dorit să faci?
-La 15, 16 ani nu aveam nicio idee. Îmi doream să lucrez cu oamenii, să fie ceva social, frumos. Știam că nu sunt genul de persoană care sa stea într-un birou fără să socializeze. Altceva, sincer, nu aveam idee. Nu am avut vreun hobby pe care să îl transform în carieră sau ceva idei clare despre meseria mea de vis. Încă nu am. Sunt pasionată în continuare de domeniul restaurantelor, de sănătate, de frumusețe interioară și exterioară.
Au trecut 21 de ani de când sunteți împreună. Îți mai aduci aminte cel mai frumos moment al vostru?
-Da, suntem majori și în S.U.A.! Am avut foarte multe momente frumoase, nu aș putea alege doar unul. Zilnic avem momente memorabile, ne susținem și ne bucurăm unul de celălalt, unul pentru celălalt. O ieșire la cafea unde ne povestim gândurile e la fel de important ca orice al eveniment major din viața noastră. Fără momentele mici nu le putem avea pe cele mari. Așa că nu pot alege cea mai frumoasă amintire.
Dar ce la mai greu, mai nefericit?
-Cele mai grele momente au fost, cu siguranță, cele care au ținut de sănătate. Îmi vin în cap câteva dintre accidentările lui Alex, de exemplu. Cred că momentele alea au fost cele mai grele. Atunci m-am simțit cea mai neputincioasă.
Îți mai amintești cel mai frumos Crăciun petrecut împreună, în toți acești 21 de ani petrecuți alături de Alex?
-Cred că cele mai frumoase momente de Crăciun le-am petrecut când erau copiii mici. Trăiam alături de ei toate emoțiile lor plus că eu îmi iau foarte în serios rolul de spiriduș. Oricum, la fel ca azi și atunci cel mai important lucru, pentru noi, era sa fim toți împreună.
Și apropo de spiritualitate, când simți că te-ai apropiat mai mult, cu adevărat, de Dumnezeu?
-Nu cred că există un moment anume sau un răspuns detaliat pe care să ți-l ofer.
Există vreun secret ca o relație să dureze, în timp? Să nu vă certați, să vă împăcați, să vă respectați?
-Nu există o rețetă magică sau un mare secret. Trebuie să fii atent în permanență la o comunicare eficientă, la dragoste, respect, înțelegere. Urmează empatia, susținerea și, uneori, chiar compromisul. Astea sunt principalele „secrete”, dacă vrei să le spunem așa, care îmi trec acum prim minte.
Ai vreun regret că ai ales această viață, deloc simplă, deloc confortabilă de multe ori?
-Nu am niciun regret legat de absolut nimic. Nu aș schimba, niciodată, nimic din viața mea deoarece nu aș mai fi cea de astăzi fara relele și bunele din trecutul meu. Sunt avantaje și dezavantaje, în statutul de soție de fotbalist, pe care le-am avut. Dar am învățat să mă bucur de toate cele bune și să trec peste toate cele rele. Așa am ajuns eu, cea de astăzi.
Apropo de asta, cum reușeai să-ți păstrezi calmul atunci când Alex venea accidentat grav de la vreun meci?
-Așa cum spuneam, astea au fost, probabil, cele mai dificile momente prin care am trecut. Mai ales pentru ca Alex a avut parte de niște accidentări serioase, operații, perioade de recuperare…Nu știu dacă neapărat „calmă” este termenul pe care l-aș folosi pentru acele momente. Doar învățasem să ma adaptez situației, nu aveam alte soluții pe vremea aceea.
Ce crezi că au moștenit copiii voștri, Amalia și Ștefan, de la tine și de la Alex?
-Cred că au moștenit multe lucruri si pozitive, dar și negative. Nu aș vrea să le enumăr acum. Tot ce vreau să spun este că Amalia și Ștefan sunt doi copii minunați de care sunt foarte mândră. Ei sunt așa cum sunt și datorită, dar și în ciuda calităților și defectelor noastre. Și le mulțumesc, din toată inima, pentru fiecare moment!
Simți nevoia să fii în permamență prezentă în viața lor sau îi mai lași să-și ia și singuri deciziile?
-Sigur că îi las să ia decizii, i-am încurajat, de mici, să fie independenți. Dar sunt mereu în umbra și da, am tendința să știu și să controlez cât pot de mult într-un mod cât mai „invizibil”.
Dacă ar fi să ștergi ceva din trecutul tău, exista vreun lucru sau vreo întâmplare la care ai vrea să renunți?
-Nici aici nu aș schimba nimic. Aș vrea să urmeze cât mai puține momente neplăcute în viitor, bineînțeles. Dar, cu siguranță, nu aș schimba absolut nimic din trecut.