Junioarele de la CSM Bucureşti au făcut show la Budapesta. După revenirea de senzaţie cu Gyor, scor 41-39 în semifinale, „tigroaicele” au reuşit încă o remontada senzaţională şi au egalat în ultimele secunde cu Debrecen. Din păcate, au pierdut finala în prelungiri, scor 39-41.
Antrenorul junioarelor de la CSM Bucureşti este Alex Moise. Tânărul de 25 de ani lucrează de patru ani cu această grupă, pe care a dus-o până în finala Ligii Campionilor. La finalul poveştii din MVM Dome, Alex Moise a acordat un interviu în care a vorbit despre această performanţă:
Felicitări pentru ceea ce aţi realizat! În primul rând, cum a decurs finala?
– Da… e greu când o repriză trebuie să alergi după adversar. E destul de obositor și îți mănâncă foarte, foarte multă energie. Din fericire, am reușit să le prindem și să le egalăm. Până la urmă, ieri a fost ziua noastră, am reușit să ne calificăm în prelungiri, după ce am fost egalați. Astăzi a fost viceversa. Am egalat, dar n-am reușit să câștigăm în prelungiri și, până la urmă, ăsta e sportul. De asta handbalul e frumos, pentru că este foarte, foarte puțin predictibil și așa e în sport: câteodată pierzi, câteodată câștigi. Dar, spre norocul nostru, din cauza vârstei, rezultatul nu cred că contează absolut deloc. Experiența cu care vor rămâne fetele după acest turneu și după suportul pe care l-au avut astăzi este mai mare decât orice trofeu și orice medalie am fi putut să câștigăm acum.
Erau dărâmate puțin fetele, am văzut că unele plângeau…
– Cred că o să dureze ceva până o să realizeze ceea ce au făcut, până o să realizeze ce s-a întâmplat astăzi. E oarecum normal să fii supărat când pierzi, dar nu poți să evoluezi fără să înveți din greșeli, fără meciuri de genul. Este aproape imposibil și sper să realizeze cât mai repede că aveau nevoie, poate, de o înfrângere atât de amară ca să poată trece la nivelul următor.
Cum le încurajezi pe fete acum la final?
– Pur și simplu le-am arătat cât suport avem, câți oameni au venit să ne vadă. Am încercat să le fac să înțeleagă cât de mândri sunt toți oamenii care au venit pentru ele și, pur și simplu, cred că și acasă o țară care ne-a urmărit este foarte mândră de noi.
Spune-mi puțin cum antrenezi revenirile astea? Și cu Győr, și cu Debrecen azi…
– Nu știu dacă le antrenezi într-un fel, pur și simplu încerc să umblu la mentalul fetelor. Să înțeleagă că nu avem absolut nimic de pierdut, că nu trebuie să cedeze absolut niciodată și că, atâta timp cât ai făcut tot ce ai putut pentru a obține ceva și n-ai reușit, trebuie să fii mândru.
Cum s-a trăit finala asta cu atâția români în tribune și cu o atmosferă superbă?
– Senzațional. Absolut senzațional! De când am ajuns la sală până s-a terminat meciul, când am văzut cum intră oamenii în sală și în ce număr mare sunt, cred că nu m-am așteptat la asta. E foarte greu să explic mândria pe care o am că sunt român acum și cât de fericit sunt. Pentru o țară străină, în care s-au calificat trei echipe la nivel de juniori și o echipă care e campioana ultimelor ediții la seniori, înseamnă foarte mult. Fanii români au fost peste fanii maghiari din toate punctele de vedere: și numeric, și ca galerie, atmosferă exactă.
Câtă încredere îți dă medalia asta ție, ca antrenor? Cât e de valoroasă?
– Valoroasă cred că este experiența pe care am avut-o aici. Cred că mai valoroasă decât medalia este faptul că am reușit să jucăm în prima ediție a acestui turneu și că am reușit să ne calificăm pentru finală, să jucăm în această sală care este absolut impresionantă. Pur și simplu e o motivație care ne face să muncim în continuare mai bine. Și este și o consecință a unei munci foarte, foarte bine făcute.
Ați mai jucat vreodată cu așa număr mare de spectatori?
– Nu, sub nicio formă. Nu, sub nicio formă. Ieri a fost o sală mult mai mică, oarecum infim de mică, și am avut tot așa un număr foarte mare de spectatori și n-am putut să-l gestionăm din prima repriză. A venit oarecum cu un pic de presiune la pachet, pentru că nu ne așteptam să vină atât de multă lume. Acum cred că am reușit să ne obișnuim cu asta și suntem foarte fericiți că am avut parte de suportul acesta.
Care a fost sentimentul când ați intrat într-o sală de asemenea anvergură?
– Am avut pielea de găină. Eram fericiți, ne gândeam cât suntem de norocoși și cât de multă lume ar vrea să fie în locul nostru. Oarecum gândirea asta a putut să ne facă să revenim și să ne bucurăm de experiență cât se poate de mult, pentru că pentru niște copii de doar 17 ani contează enorm pentru dezvoltarea lor pe viitor.
Ai putea să caracterizezi puțin echipa?
– Da, aș putea, dar mi-ar lua destul de mult timp. E o echipă extraordinară, sunt niște fete care muncesc extraordinar pentru visul lor, care, cum ați văzut și dumneavoastră, nu renunță niciodată. Sunt niște copii care fac foarte multe sacrificii pentru sport și oarecum sportul n-o să te dezamăgească niciodată când tu pui absolut tot în terenul de handbal și în sala de antrenament. Pur și simplu o echipă de muncitoare, o echipă care luptă încontinuu și le iubesc cu toată inima mea și să fiu mai mult decât mândru că sunt antrenorul lor. Pur și simplu, cuvintele cred că nu pot face dreptate la întrebarea dumneavoastră.
Ce etichetă i-ai pune echipei, într-un cuvânt?
– Nu pot să spun într-un cuvânt. Cred că… o echipă care pur și simplu își dorește să joace un handbal frumos și care are o mentalitate cât se poate de potrivită.
:format(webp):quality(100)/wp-content/uploads/2026/06/whatsapp-image-2026-06-07-at-145321.jpeg)