Când mi-a propus să-mi reiau vechiul obicei de a ține o rubrică de analiză la publicația sa, Horia Ivanovici m-a îndemnat ca, la un moment dat, după ce voi diseca ideile tehnico-tactice desprinse după meciurile eveniment de la noi sau din Europa, să mă aplec și asupra unor jocuri ale suferinței. “Andreiule, o dată la două-trei luni, mi-ar plăcea să citesc un articol despre o partidă din coada clasamentului”, mi-a zis el. O scrâșneală de meci al disperării între ultima și penultima clasată, mi-am spus, între două echipe fără speranță, fără viziune. Și, pe deasupra, de regulă, fără suporteri. Mă gândeam atunci la un Voluntari – Chiajna, nicidecum că în situația asta ar putea ajunge un club cu tradiție, pretenții și fani, așa cum e Dinamo.
Când joci cu apa la gât e dificil să găsești patenturi de exprimare clare. De regulă, disperații dau din mâini și din picioare ca să iasă la suprafață, ceea ce în fotbal se traduce printr-un bufa-bufa permanent, “lungă și p-a doua”, cum ar zice Hagi, o bătaie fără orizont. Ei bine, surpriza acestui Voluntari – Dinamo, derby-ul ultimelor clasate, vine din faptul că echipele au avut o formă și o idee de joc detectabile. Bună, rea, asta contează mai puțin într-un fotbal în care, nu de puține ori, antrenorii ne arată celebra schemă “unde-I mingea, și grămada”.
Explicația poate veni din faptul că, pe arena “Anghel Iordănescu”, de lângă Academia “Mircea Rădulescu” (minunată ești, maică Românie!!!), s-au întâlnit trupele păstorite de doi dintre cei mai titrați antrenori de uz intern, Mircea Rednic vs Ioan Andone. Doi tehnicieni care cunosc bine fotbalul românesc, că doar pe aici au făcut performanță. Numai că faptele lor de arme datează de mai bine de 10 ani, motiv pentru care par mai degrabă doi conți scăpătați care încearcă să-și redemonstreze calitățile care i-au consacrat. Meseria nu se uită. Există însă pericolul ca, atunci când o amesteci cu o alta, cum ar fi samsariatul, să devii fie cel mai bun antrenor dintre impresari, fie cel mai bun manager dintre antrenori. Și, indiferent de buget, să joci, neverosimil, pentru locurile 13-14.
Voluntariul a ales să se apere. A ținut în propria jumătate o echipă scurtă, compactă, așezată pe două linii, ca niște tranșee, în care a fost cooptat și atacantul Malfleury, al 5-lea la mijloc pentru a condensa bine spațiile. Dacă mai era Leasă la echipă puteai jura că Ando i-a închiriat spațiul din fața porții lui Vâtcă pentru a-și gara microbuzele. Ce a rezultat în prima repriză? Dinamo a manevrat cu greutate, a amenințat rar poarta (Katsikas, după un corner min. 13) și a avut nevoie de pasele luminoase ale lui Nistor pentru a produce singura mare ocazie de gol, Popa, unu la unu cu portarul, în ultimul minut al primului mitan. Cât despre ”voluntarieni”, cum îi strigau fanii închiriați cu ora, ei n-au reușit să “deie” decât un șut mai acătări, prin Căpățână, singurul fotbalist de pe acolo care nu a tratat mingea ca pe o bombă. Nu-i de mirare că pe statistica de la finalul jocului, omul care a inițiat cele mai multe acțiuni de atac în tabăra gazdelor a fost…portarul Vâtcă!!!
Când a văzut că și-n a doua repriză lucrurile stau la fel, Rednic a început să semene cu Cruyff și să arunce în luptă toți atacanții pe care i-a găsit pe bancă. Mai întâi a scos fundașul dreapta, Corbu, și l-a băgat pe Neicuțescu. Apoi și pe mijlocașul Hanca, pentru a-l băga pe Moldoveanu. Nu știu ce a realizat în atac, dar cu siguranță a descoperit un fundaș dreapta foarte ofensiv, tânărul Sorescu. Cu el pe dreapta și cu Nistor în centru, din ce în ce mai neblocat de oamenii lui Andone, Dinamo a pus stăpânire pe joc. Și-a păstrat aceeași posesie din prima parte, dar a acoperit mai bine toată lățimea terenului. A scos mingea la margine, doar că din ploaia de centrări, foarte puține au și ajuns la coechipieri. În schimb, a obținut multe faze fixe, din care s-au născut ocazii.
Până la urmă, norocul a ținut cu cel temerar. Norocul ca arbitrul să vadă doar penalty-ul lui Dinamo, nu și pe cel al Voluntariului. Și ceea ce nu se întâmplase firesc din suita de ocazii, s-a produs din poziția nefirească a brațului lui Zgrablici, minunăția asta de stoper pripășită prin Liga 1, rod al unei munci de scouting în care pasa, șutul sau duelul, pălesc în fața comisionului. Și, uite așa, cu unul ca el, Rednic s-a suit pe-o șa, l-a bătut pentru prima oară în carieră pe prietenul Andone, a scos-o pe Dinamo din mâlurile subsolului, și a început să ne spună noua poveste cu play-off-ul așa. Totul pe fundalul amar al scandării galeriei din final: “Campionii! Campionii!”