Andrei Dicu despre trecerea în neființă a lui Florin Halagian: „Sufletul mi-a devenit lacrimă”

Florin Halagian a fost, la vremea sa, cel mai tânăr antrenor din istoria fotbalului românesc care a câștigat un titlu de campion național. Se întâmpla în 1972, când s-a încununat, întâia oară, cu laurii victoriei, la cârma lui FC Argeș. A recidivat în 1979, atunci când trupa din Trivale, cu Dobrin în teren, a zdrobit-o pe Dinamo chiar în „Ștefan cel Mare”, cu un 4-3 istoric. Una peste alta, „Hala” a fost, vreme de un deceniu, mentorul „Prințului”. I-au legat multe… Și-au păstrat intactă lumina, în particular și reciproc. Când a aflat de plecarea fostului său coechipier, elev și prieten pe tărâmul îngerilor (26 octombrie 2007), durul Florin Halagian a erupt într-o lavă de emoție. Parcă nu l-am mai auzit niciodată vorbind astfel… „Sufletul mi-a devenit lacrimă. Gicu s-a aflat, se află și se va afla totdeauna în sufletul meu. Cât timp m-am aflat pe banca tehnică de la FC Argeș, Gicu a fost, fără discuție, cel mai bun prieten al meu. Am obținut amândoi, la Pitești, succese fără precedent… Nu am avut momente tensionate, deși se spun multe… Fiecare și-a jucat rolul. Eu, de antrenor, Gicu, de vedetă a echipei. De lider incontestabil. Am ținut mult unul la altul și ne-am respectat reciproc”.

Știa ce spune „Armeanul”… S-au tocat multe frustrări celebrele ieșiri în decor ale elevului Dobrin, în perioada sa de glorie. Numai că, spre deosebire de ce credeau mulți, Dobrin nu a ales calea comodității, ceea ce ar fi însemnat să practice un evazionism fotbalistic profund detestabil. „Armeanul” s-a dovedit fair-play: „Pe marginea așa-ziselor escapade ale lui Gicu s-a exagerat enorm. De Gicu a tras foarte multă lume, cât timp s-a aflat «pe val».

Pentru omul simplu, mare iubitor și consumator de fenta gen Dobrin, de driblingul gen Dobrin, de pasa gen Dobrin sau de golul gen Dobrin, a consuma o bere, după meci, cu Maestrul, însemna un lux la care ținea ca la lumina ochilor. Suflet mare, generos, lui Gicu îi era tare greu să refuze tocmai pe acel microbist simplu, care-l iubea cu toată inima. Se știe, Gicu făcea câte o escapadă la nu știu cât timp, apoi, vreme de două-trei luni, nu punea picătură de alcool în gură. Din nefericire, n-a putut renuța la fumat. Asta l-a omorât”…

Polemica legată de absența lui Nicolae Dobrin din meciurile disputate de România în „Groapa cu lei” de la Mondialele din Mexic, din 1970, nu se va încheia niciodată. S-a întâmplat ca și când un film istoric prost a pierdut un război pe care istoria l-a câștigat. Mulți s-au ferit să comenteze subiectul, nu însă și Florin Halagian, care și-a susținut, încă o dată, elevul. Întrebat care au fost motivele pentru care Gicu nu a jucat la Guadalajara, „Armeanul” a răspuns sec: „Pentru că a fost «lucrat»! Cei care l-au «lucrat» pe Gicu Dobrin acolo, în Mexic, n-au câștigat nimic. Au pierdut. Gicu a demonstrat și după episodul Mexic ’70 că este cel mai mare fotbalist român din toate timpurile, peste toți ceilalți”.

Prietenia dintre cei doi n-a încetat niciodată și probabil că nu se va opri în nicio altă lume, oricare ar fi aceea. …Era perioada în care Dobrin era grav bolnav și zăcea pe patul de spital, uitat de majoritatea celor care, până atunci, îl adulaseră. De multe ori, tăcerile sunt indecente… Se întâmpla după 1990, când Gicu avusese un necaz la picior. Cine îl vizita cel mai des? Ați ghicit: Halagian. El și „Procurorul” Cornel Dinu. Iar când „Hala” era prins cu antrenamentele, misiunea de a-i dărui „Gâscanului” o vorbă de îmbărbătare, iar doctorilor câte un pachet de țigări, un suc sau o ciocolată, îi revenea soției tehnicianului, doamna cu adevărat Doamnă Cornelia.

Filosoful Friedrich Nietzsche a scris că „războiul bun sfințește orice lucru”. Poate că nici prietenia nu iese din ecuație, iar relația Halagian-Dobrin o demonstrează. Dacă, din câte se pare, între cei doi nu au existat certuri, ei bine, momentele tensionate își făceau apariția în… timpul liber. Ba chiar, la distracție, deoarece, pentru „mingicari”, obiectul muncii reprezintă un prilej de petrecere. Gicu și „Hala”, două firi puternice, orgolioase, adorau să joace împreună tenis cu piciorul și între ei se zămislise o rivalitate pe cinste. Se spune că, odată ce pășeau pe teren, circul era garantat. Parcă urma să-și scoată ochii reciproc, precum pisicile… Când jucau la dublu, perechile erau Dobrin – Radu I și Halagian – Bebe Barbu.

În momentrul în care ajungeau la fileu, începeau șicanele. Gicu către Halagian: „Știi tu cu «vaca», domn profesor? Vezi să nu te împiedici de fileu și să te tragă burta peste mine, că n-am chef să te car în spate înapoi!”. „Ia uite cine vorbește! Uscatule! Dacă-ți prind un șut în plin, te fac una cu fileul! Ai grijă de tine mai bine, că abia te ții să nu te ia vântul …” venea replica „Armeanului”. Iar spectacolul nu se rezuma la duelul verbal. Uscat, dar atletic, Dobrin chiar ridica piciorul până la capul lui Halagian, iar când acesta sărea să lovească mingea cu fruntea, nimerea exact în talpa „inamicului”.

Furios la culme, „Armeanul” uita de minge și ținta devenea… piciorul care îl agresase. Arțăgos din fire, „Gâscanul” i-o plătea, la rândul său și show-ul atingea punctul culminant la șuturi în serie, la scenă deschisă, dintre ei, până când Radu I și Barbu oboseau să… privească! La final, când părăseau arena, cei doi redeveneau cei mai buni prieteni și se țineau de braț… Aceștia sunt ei. Vii. Cei mai vii…