Andrei Dicu, după Suedia-România 2-1: Anesteziați, ca pisicile!

„Suntem cea mai bună echipă din lume”, a fost replica menită să ne sperie, înaintea meciului cu Suedia. Autorul ei, căpitanul nordicilor, Andreas Granquist, nu uitase că din lotul lor lipseau Lindelof, Jansson, Jakob Johansson sau Albin Ekdal. Cu toate astea, Granquist credea că Naționala țării sale nu are rival sau cel puțin așa înțelegea să-și motiveze coechipierii. Nimic mai lăudabil… E drept, pe „Friends Arena”, Suedia joacă formidabil și rareori se întâmplă să piardă. N-a pierdut nici acum, pentru că a jucat cu o echipă de fantome.

Din punctul nostru de vedere, dincolo de un simplu meci contând pentru preliminarii, stăruia iluzia răzbunării după înfrângerea de la Mondialele din ’94, pe care până și copiii nenăcuți o țin minte. Numai că, o vorbă înțeleaptă spune că răzbunarea este legitimă doar atunci când repune victima în drepturile sale. Din păcate, la lipsa de consistență pe care a arătat-o echipa noastră, până și răzbunarea s-a retras, în bernă, răzbunându-se pe ea însăși, numai pentru faptul că i-a trecut prin cap să apară, ca gând, la un asemenea meci pierdut de neamuri proaste.

Andrei Dicu, după Suedia-România 2-1: Anesteziați, ca pisicile!

Înaintea jocului, presa trâmbița că valoarea primului „11” al gazdelor este de 2,5 ori mai scump decât al nostru, cu tot cu Pușcaș, titular… Cu toate astea, Cosmin Contra a arătat că-l doare-n cot de calcule și a început (teoretic), poate mai ofensiv ca niciodată, aducându-i în atac, pe lângă atacantul lui Palermo, pe Mitriță, Stancu și Chipciu. În sfârșit, vorba mareșalului Averescu, indiferent de rezultat, „cineva trebuie să mai atace, și în țara asta!”…

România a jucat împotriva ei și a „atacat” în sens invers, oferind unui adversar modest șansa de a deveni sublim. Ca să mai bată pe cineva, pe lumea asta, echipa națională are nevoie de un general, nu de un selecționer și de un regiment de jandarmi nemâncați și nesatisfăcuți de neveste, în locul primului „11”.

Tătărușanu și restul… zero

În repriza secundă, România a atacat aproape steril, cu excepția scenei golului lui Keseru. În restul timpului, a jucat împotriva ei, așa cum se întâmplă de atâta vreme. Am scris prea mult despre lipsa de esență, despre absența unui lider autentic, încât mi-e greață s-o repet. Am văzut un joc în care am admirat, din nou, un goal-keeper. Pe Tătărușanu. Când ajungi ca sclipirea echipei tale să fie… portarul, înseamnă că-ți asumi locul de după ușă. Adică ăla de unde se trage cu urechea… la ce „spun” cei ce au ce spune.

Sigur, România are o echipă națională care, vorba unora, „încă se caută”, dar e bine să privim dinamic, pentru că, altfel, fizica ne… pedepsește și ne trezim în picaj. Am văzut la TV că mulți dintre „analiști” doresc… liniște. Pe undeva, e nedrept. E chiar cinic de idiot. Românesc de… idiot… Dacă în locul neaoșului Contra era șvabul Daum, acum toate trâmbițele urlau „demisia”! Din păcate, vorbitorii de vorbe nu pricep nici măcar în ceasul al 13-lea că Echipa Națională nu are lideri. Inși lipsiți de identitate, cu păr pe ochi și pe deasupra, supuși unui student care se crede magistru.

Frumoasa din pădurea adormită. În roșu

Se pare că atunci când România joacă în echipament roșu, dă chix. Poate e o superstiție, dar iată că se adeverește. Așa s-a întâmplat și în ’94. Tot cu Suedia. Problema nu e că dă cu dăm cu oiștea-n gard, ci că jucăm prost. Indiferent de echipament, această echipă lipsită de liderul despre care vorbeam, văduvită de fundași centrali și ieftină în materie de antrenor, își merită soarta, iar noi, cei de pe tușă, ne însușim frustrările.

Ne place să ne „frigem în bulane”, cum zic galeriile, că-l avem pe „Messi din Bănie”, pe „Pele din Obor” și pe….cine mai știe ce altă giurumea, ridicată la grad de Zeu. Nu ne e rușine?

Digisport.ro

Arpad Paszkany s-a afișat cu noua iubită, cu 24 de ani mai tânără, iar acum s-a aflat totul: femeia a rupt tăcerea

Întâmplarea face că, în aceste zile, se dau vedete o mulțime de pisici, la Romexpo. E „SofistiCat”, adică târgul pisicilor. Știți ceva? Am văzut mâțe de toate felurile, inclusiv unele gigantice, cam aproape de statura atacanților suedezi… Dom’le… toate dormeau tun. Păreau sedate. Poate chiar erau. Dar mâții lui Contra, cu siguranță, au fost drogați. În roșul furiei lor, care n-a găsit decât gaura neagră a frustrării. N-au „răzbunat” nici înfrângerea glorioasă de la Mondialele din SUA, ba mai mult, l-au făcut mândru pe Florin Prunea, penrtru că, dincolo de gafa lui antologică de la golul lui Kennet Andersson, a observat niscaiva somnoroși mai talentați ca domnia sa.

Mor de râs când îl aud pe Mihai Stoichiță, directorul tehnic al FRF, declarând la Digi Sport: „E bine că am reușit să ajungem noi, în careul advers”. Cam asta e ideea, în ce ne privește. Bine că avem vene, ce ne mai trebuie sânge?

România are o mireasă de echipă națională, îmbrăcată în doliu. Nu vă supărați că ne-a bătut Suedia și că hârdăul cu „răzbunare” a ajuns la canal, ci îngrijiți-vă de procurarea calmantelor, pentru derby-ul cu Feroe… Așa am ajuns. Să ne asumăm cine suntem. Niște „pisi” somnambule, care aleargă după propria coadă, vorba aceluiași antologic Mihai Stoichiță, „într-un ricoșeu nefericit”.