Andrei Dicu, editorial “mai amar decât moartea”: “Toţi aceia care ne dau extemporale la TV, deși n-au absolvit nici măcar Cernobîlul, trebuie să tacă în fața „babei” care își târâie sacoșa, chiar și după… interdicția orară”

opiniile fanatik
Andrei Dicu   
în Editoriale
18/04/2020, 18:19
Andrei Dicu, editorial “mai amar decât moartea”: “Toţi aceia care ne dau extemporale la TV, deși n-au absolvit nici măcar Cernobîlul, trebuie să tacă în fața „babei” care își târâie sacoșa, chiar și după… interdicția orară” opiniile fanatik
Coronavirus în România, 17 mai 2020. Se înregistrează 16.704 de infectări și 1.094 de morți. Live Update. Sursa: Inquam Photos/ Octav Ganea

Omul uman este mai puțin predispus visării decât floarea înfloritoare. Dilema nu ține de fizica lucrurilor și nici de obiectivitatea fizicii. Omul uman este un semn către Dumnezeu, un zeu în sine, spre deosebire de omul inuman, care doar vede, miroase, muncește și urăște.

Colegul meu „V”, pe care, deși suntem prieteni, nu-l bănuiesc de vreo sensibilitate literară, m-a surprins cu o sensibilitate muzicală. „Sună trâmbița din ceruri, clopote bat pe pământ”. Așa începe o melodie, tristă și suavă, la prima vedere (sau audiție), dar care poate deveni un Imn al Învierii. Clopotele lui Zaharia Stancu erau triste. Îndoctrinate. Pandemia comunismului păros îl sfârtecase pe genialul scriitor, înainte să-l „descalțe” Darie… Clopotele “Imnului suferinţei”, cântat de Denisa Blaga, sună a sevă de mamă.

Vrei să citești acasă, în siguranță, TAIFASURI, revista ta preferată? Abonează te ACUM doar la oficiile Poștei Române! Surprize + CD urile preferate doar pentru ABONAŢII TAIFASURI

Rugăciunea nu e jale, este Învierea copilului din noi. I.N.R.I!

Vreau să plâng”, mi-a spus V. Și eu vreau să plâng. Pentru că simt cum a decretat „necuratul” că moartea trebuie să curgă din carnea noastră. Cu moartea, din moarte plecând… Dar mai presus de toate, vreau să… iubesc. Să simt curcubeul ăsta ciudat, ba chiar bizar, al guguștiucilor, privind pădurea… Vreau să-mi studiez motănelul, studiind porumbițele așezânde pe pervazul vecinei de la „3”, care are picioare frumoase și copii care vor la școala de mers pe jos, nu la aia cu bucle artificiale, online.

„Nu mai mergem la Înviere, mulți se îndreaptă spre mormânt”, spune Denisa, în melodia cu pricina.

Colegul în cauză mi-a trimis o piesă în care se vorbește despre „mama”. Nu. Mama mea trebuie să învie. Deși este foarte… vie. Ca și tatăl meu. Dar este momentul ca acești oameni, care ne-au urcat pe crucea trăirii, să trăiască și ei, nu în regim de cazemată. Precum și toate mamele și toți tații de români. Ei tebuie să învie, deși n-au plecat niciodată. Nu, „n-a bătut cu boală lumea” . Dumnezeu a făcut Lumea mai puternică. EL are o umbră de miere în conștiință, pe care ne-o aruncă peste structura materiei…

De ce sunt viu, când voi mă părăsiți? De ce sunt mort, când nu v-am ascultat? Saci roșii și negricioși curg, spitalicește, pe Dâmbovița. Sacul e mai presus decât sacrul. Moartea mea cântă în altare, dincolo de trecerea Fraților mei ROMÂNI, pentru care am mâinile legate.

Degeaba scrii articole, nu ești chirurgul frazelor. Și chiar dacă ești, Dumnezeu te-ar certa pentru fariseism…

Andrei Dicu, sub clopotul lui Dumnezeu Rugăciunea nu e jale, este Învierea copilului din noi. I.N.R.I!(sursa hepta.ro)
Andrei Dicu, sub clopotul lui Dumnezeu Rugăciunea nu e jale, este Învierea copilului din noi. I.N.R.I! (sursa hepta.ro)

Sunt un derbedeu incomparabil

România nu are mănuși. România e curată. Și e sumbră. Precum un concert de Bach, purtat într-o zodie ancestrală. Noi avem măști. Mănuși. Nu de ieri, azi, mâine.. Bach, ca și România, nu are mănuși, deși este chirurg de orgă. Ies afară, adică pe „strasse”, cu melodia lui „V”, în cap. Observ o doamnă, trăgându-și câinele, pe asfalt, când sărmanul animăluț pricepuse criza și voia, mai abitir, acasă, decât… stăpâna. „Lolo”! I-a spus… Inițial am crezut că e vreo „Lolă” și că nu mă vede nevasta că priveghez fete, în singurătatea izolării exterioare. Nu, era un „Lolo”, un fel de caniche pătrat, foarte băiețel și plin de ifose.

I-am aruncat, din proviziile motanului meu, un bastonaș cu proteine. Doamna mi-a aruncat, violent, o replică:„ Cum vă permiteți?”… Am răspuns:„ Mă mirosea la buzunare…” Apoi, a aruncat cu un băț într-o mâță care ieșise din abatajele blocului vecin. Doamna nu avea nici mănuși, nici retorică, presupun că nici cei 7 ani de acasă, dar era sumbră. Câinele m-a privit pe după umăr. Mărturisesc că l-am cam oțărât pe Lolo, pe sub mască. Sunt un derbedeu incomparabil cu golanul care eram, fără mască.

Lolo și mămica lui ar fi meritat mai mult. Un spor de cunoaștere și de consolidare sufletească a nevoii de singurătate…

Mama și Biserica mea

Îl las pe Lolo și revin la Denisa și la melodia ei. Biserica noastră e plină, nu-i un cântec monoton. Doar cerșetorul a plecat, ca și socialismul, din țara lui. La TV sunt știri confuze din țara noastră. Românii vor să afle cum se va petrece darul Luminii, de Paște. În acasa sufletelor noastre, e trecut de miezul nopții. Nu, dragă prietene „V”, n-o să plângem. Noapte bună, pandemie, noi avem de gând să Înviem…

Mă culc cu gândul la tine, mamă, îți doresc zi grea și somn puțin. Altfel, nu poți sta locului, privind, printre genele calde, junețea neobișnuită cu artileria responsabilității.

Răbdare, moarte, care ne tot cauți! Cei ce care cred că nu mai trăim în realitate, mutrele insuportabile ale viilor care pledează pentru rugăciuni tardive, morții cu picioare umblânde care ne dau extemporale la televizor deși n-au absolvit nici măcar Cernobîlul, toți aceștia trebuie să tacă, în fața „babei” care își târâie sacoșa, chiar și după… interdicția orară. Instituția viscolului nu patentează și instituția cancerului moral!

Mă culc cu gândul la tine, mamă…

Doamne, uită-te în lume….

Străbătuta mea dorință de purificare trece prin drama acestui neam. Ninge cu sânge sub poala magnoliei, plouă cu comunicate militare, iar frazele imberbe iau locul gloanțelor. Vă mulțumesc, sunt martirul scos la plimbare de grănicerii colosali ai cocktail-ului chimic. N-o s-o mai duc mult.

Rugăciunea nu este un cântec sau un… poem de jale. Este un  sacrificiu. Și o dăruire. Știți, dragi prieteni, noi nu rătăcim nicăieri, dar ne căutăm pe noi înșine. Sintagma… dacă vreți, cea mai importantă, este INRI. Și cu tot dragul, vă mărturisesc că nu înseamnă „doar” ce credeți, ci „Ignae Naturae Renovatur Integrae”. E momentul să ne regăsim drumul către noi înșine. Și asta, da, pentru mulți dintre noi… e de plâns…

Încremenirea de tip statuie a lumii noastre mă farmecă palid. Soluția de Înviere a Lumii mă face, însă, efervescent, chiar dacă nu și vaccinat. Ascult, încă o dată, melodia primită de la colegul „V”. Din ce în ce mai mult, îmi sună precum o știre confuză. Cu toate astea, vă privesc pe voi. Românii mei, care nu veți muri niciodată…

Încep să adorm, e noapte, dar vă văd însoriți. Doamne, unde-i gândul?… Uită-te în Lume și spune-mi cum, cu toate miracolele din manutanță, ambasadorii Tăi pe Pământ nu-mi dau decât Ordonanțe și-mi dictează, sufletește, un editorial mai amar decât moartea?…

I.N.R.I. Atât. Splendoarea sufletului lui Dumnezeu și Măreția Trăirii Românești.

Închide ×

FANATIK.RO utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a FANATIK.RO cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie.

Am înțeles