Andrei Dicu, melancolic după triumful Craiovei, 3-0 cu Dinamo: Ce mare şi ce mică victorie!

Geniul este despletit din viciu. Cel mai adesea, e valabil şi invers. Autorii acestui paradox, imberb dar înfiorător de adevărat şi de dulce, sunt oltenii. Din deriva Craiovei actuale, pe care o criticam deunăzi fiindcă a vândut jucători pe bandă rulantă, s-a născut o revoltă care a zdrobit Dinamo. Duşmanul de o viaţă, deşi cuvântul „duşman” îmi trezeşte repulsie. În sport nu poţi fi „duşmanul” nimănui, dar, vom mai vorbi despre asta… Problema e că această victorie poate avea efectul zaibărului, ciocnit în grabă, cu soarele în cap.

Craiova arată că respiră. Acesta este un „subiect de presă”, cum spunem noi. Este, pentru că după plecările rapide şi după transferurile languroase, „Ştiinţa” părea o babă moartă, chemată la o nuntă de mutre nobile, fie ele de „feţi” ori de „fete” frumoase. Craiova simte că trăieşte, ca un perpetuum mobilae, chiar şi pe patru picioare: 2 ale lui Mitriţă, 2 ale lui Bancu, la care se adaugă un piept afumat, al lui Elvir Koljic, un accelerat garat peste noapte, într-o gară pe care n-o cunoaşte, dar pentru care, ieri, a tras un semnal de salut. Dar, cum în Bănie noaptea e scurtă şi plină de surprize, iată ce soclu i-a crescut acestui băiat, până să-i scadă dracii lui Marcel Popescu. Vă daţi seama, ce s-ar fi întâmplat dacă Elvir ar fi marcat împotriva „Stelei”, nu a cocârjaţilor de dinamovişti? Era nebunie şi pe el şi pe strategul Nea Marcel! Nu de alta, dar pe boss-ul oltean l-am făcut şi noi „varză”, „barză”, „viezure” şi mai ales „brusture” (ca să vorbim în daca veche), după ce a vândut până şi peştii de pe mileul televizorului, ca să-şi vadă sacii în căruţă… De data asta, maestrul Popescu a avut noroc, dar până la certitudini, mai e mult…

Andrei Dicu, melancolic după triumful Craiovei, 3-0 cu Dinamo: Ce mare şi ce mică victorie!

Să baţi Dinamo, în ziua de azi, nu e mare scofală. Dar să învingi această echipă cu o trupă încropită, nervoasă, pusă la zid, e ceva! Un juvete hâtru ar spune:” Tăntălăii noştri sunt mai buni decât tăntălăii lor…” Nimic mai corect. Numai că, dincolo de acest adevăr mai există alte adevăruri.

Primul dintre ele este Moartea. La olteni, mai presus decât la alţi credincioşi, Moartea e mai mult decât o Înviere. Pur şi simplu, îl vezi pe om gol, spălat, cinic îmbrăţişat şi cu vată-n nări. Apoi, te rogi. Asculţi preotul. Îţi auzi inima. Giulgiul cade, uşor, uşor, macabru…. Apoi, ceva răsare ca din piatră. Sau ca să fiu rău, ca din bâtă. Pentru că marchează Mitriţă! Pe care nu dădeai doi bani, până de curând. Şi cum marchează… în stilul lui Balaci. Asta-i culmea, un chelios raşchetat să urce stadionul în năuceală, precum o „Minune Blondă”!

Să revenim la Moarte. Moartea, pentru olteni, e ca un havuz. În el te scalzi, acolo renaşti, acolo te însori şi acolo te îmbeţi. Cu forţă. Cu disperare. Cu putere. Cu înţelepciune. Această echipă ciudată şi frenetică n-a cucerit nimic fără Moarte. Sau fără sacrificiu. Istoria ei o spune şi tocmai pentru istoria şi pentru isteria ei o adorăm.

„M…Bucureşti” sau uitarea uitărilor

Nu e prima oară când fanii olteni scandează împotriva Bucureştiului, luat la „kil”, ca la piaţă. Ok, înjuri Dinamo. Ok, înjuri Steaua. Ai motive, pentru că ai fost un club rătutit de forţele ceauşiste, de pe vremuri. Şi de forţele ceauşiste de acum.  Dar unii spun că viaţa curge înainte. Sigur, unele răni lasă cicatrici de neşters. Înţeleg ura suporterilor U.Craiova (şi, sincer, ca oltean, împărtăşesc senzaţia, dar numai sub forma de „revoltă”), însă nu pricep ce legătură are, spre exemplu, această răzvrătire cu un oraş întreg. În Bucureşti, spre exemplu, există mii de suporteri ai Universităţii. Unii dintre ei, printre care marturisesc – cu mândrie – că mă aflam, am mâncat şi eu bătaie, pe stadioanele din capitală, pentru că ţineam cu „Ştiinţa”. Asta nu dă, însă, nimănui, dreptul, de a fi inconştienţi. Indiferent de „iubire”, că e „alb-albastră” sau..cine ştie ce culoare are, „muia” nu-şi are locul în public, dragilor!

Nişte tăntălăi contemporani

Să revenim la victoria cu Dinamo. Mare patrafir, nu alta! Până nu demult, Craiova se plângea că nu poate învinge echipa din „Ştefan cel Mare”, din pricina „neţoismelor”. Plecase demult Neţoiu şi „U” tot nu izbutea să-i bată pe „alb-roşii”. Ba mai rău, după ce se frustrau, se schingiuau, după câte un şah-mat făcut de Dinamo, mai picau pe capul lor şi Steaua şi Rapidul, aşa, ca să le schimbe ochii din albastru, în verde sălciu… Esoterişti, nu alta, că ştiţi că inversul roşului (de la zaibăr) e verdele. Chestie de alchimie şi de praz. Ei bine, de ceva vreme, Craiova s-a cam obişnuit cu „succesurile” în faţa lui Dinamo. Din păcate, vorbim despre un Dinamo obidit, pus pe crucea unui afacerist, pardon, „afacerisc”, tăntălău, care n-are nicio menire în fotbal şi care şi-a jucat norocul îngrăşând secte religioase, crezând că va fi ajutat din terţe zone. O victorie împotriva lui Dinamo, dincolo de fascinaţia momentului, nu reprezintă, astăzi, mai nimic. Important e să ştii să creşti, nu să te îmbeţi ca prostu’, după ce ai împlinit 10 ani şi tu crezi că eşti „major”.

Dacă domnul Marcel Popescu şi alde Mitriţă, Bancu, etc, cred că au urcat Caraimanul, ’or s-o ia pe ceafă. Au mai fost momente în istoria Universităţii Craiova, în care, de pe deal, căruţa a raşchetat creasta iadului. Uneori, a şi retrogradat. Mai jos decât în iad.

Digisport.ro

Transformarea fizică a Serenei Williams. Cum arată acum și ce spune legendara sportivă despre corpul ei

La olteni, săptămâna are alte „cote”, când câştigă „Ştiinţa”. Petrecem patru zile, două ne refacem, iar în ultima ne întrebăm dacă ne-a căutat cineva.

Dincolo de melancolia golului din bară marcat de Mitriţă, mă încearcă un stres. Oare, această echipă e capabilă să-şi ducă destinul mai departe? Mă tentează să răspund, tot retoric, „nu!”. Şi asta nu pentru că sângele oltenesc cere mai mult, aşa cum – în ce mă priveşte – cere în plus faţă de tot ce e românesc, ci pentru că, în aceste locuri apropiate de lumea slavă, la doi coţi de Dunăre, orice grenadă se stinge repede.

O victorie în faţa unei echipe (foste) de top nu înseamnă nimic, dacă nu ştii să-ţi gestionezi succesele sau înfrângerile. Iertaţi-mă sau nu, voi repeta, în editorialele mele, această idee…

Meciul CSU.Craiova-Dinamo a fost superb. Ştim cine a câştigat. Dar dacă ne grăbim să credem că acesta este nivelul Ligii 1, vom avea o problemă. A fost un noroc. Poate… ca şi melancolia victoriei Craiovei, la un asemenea scor. Dar, în momentul în care observăm, dincolo de berea din vestiar, că suntem daţi afară din Europa, lucrurile se complică. Acolo, se joacă altfel. Şi nu mai e un avertisment, pentru că am văzut cum cad, din alfabet, iniţialele… CRF, FSCB…..

Tare mi-e teamă că alde Craiova, „mon amour”, Dinamo şi alţi complici de chin să nu ne transforme, din nou, în niscaiva tăntălăi contemporani, lihniţi cu gura la soare şi cu fundurile-n tavernă. Televiziunile şi presa scrisă stârnesc această lentoare. Măcar „ultraşii” şi editorialiştii să-şi mai umple muschetele, cu muniţie de război….

Măcar să murim, împreună, precum marele poet Esenin, într-un duel romantic:” Nu-mi mai place azi să beau, să joc/ Să-mi pierd viaţa fără socoteală…”