Andrei Dicu despre moartea tizului: ”Andrei Gheorghe şi Radamel Falcao”

Andrei Dicu   
in Editoriale
24/03/2018, 10:33
opiniile fanatik
Andrei Dicu despre moartea tizului: ”Andrei Gheorghe şi Radamel Falcao”

Mă ceartă colegii de la Fanatik, poate, pe bună dreptate, pentru că nu am scris niciun rând după Trecerea lui Andrei Gheorghe. Aşa am simţit. Din respect, nu am reacţionat cu vreun articol, nu am făcut nicio postare. Nu contează dacă l-am “cunoscut” sau nu, pentru că, în viaţă, te trezeşti uneori că n-ai “cunoscut” nici omul cu care ai împărţit aceeaşi lume, ani buni. M-a iritat pentru că alţii au vorbit prea mult despre Andrei. Peste tot. Pe pereţii şcolilor, în ziarele de sport, pe reţelele de (a)socializare…. Durerea personalităţii e optimistă. Eternitatea dobitocilor e pesimistă.

Rebeli au fost, rebeli sunt încă şi vor mai fi cât va dura neamul ăsta, românesc. Nu “rebeliunea” e importantă şi nu asta l-a caracterizat pe Andrei Gheorghe, aşa cum crede (cam) toată lumea. Ci starea de veghe. Starea de veghe e cea mai importantă rană a unui intelectual, mai adâncă şi mai sustenabilă decât cultura înmagazinată de respectivul individ şi chiar decât “produsul” livrat de el pieţei. O piaţă variabilă, oscilantă, care azi te iubeşte şi mâine te aruncă la gunoi, pentru ca, peste ani, să se mire, la un şpriţ: ”Băă, ce tare era… ăla!”…

L-am întâlnit prima oară pe Andrei Gheorghe la o petrecere UniPlus Radio. Eram, amândoi, invitaţi. Beam vodcăciune cu energizante. Undeva prin Grozăveştiul anilor ’90. În stilul său caracteristic, m-a întrebat: ”Chiar credeai că sunt Andrei Gheorghe?”. I-am răspuns: ”Chiar crezi că mă cheamă Andrei Dicu?”… Am zâmbit. Am ciocnit, ne-am uitat după fete şi după ce a apărut “Baghera” (n.r. Bogdan Calu, profesor la liceul Caragiale şi celebru DJ în acei ani) am râs ca la balamuc….

L-am văzut, după ani buni, la o întâlnire cu Liviu Mihaiu. La Pro TV. Liviu lansase o întrebare, special pentru ziarişti: ”Cine recunoaşte că a făcut, la beţie, sex în public?” Oscilam – din pricina girafei cu tocuri de cal care mă marginaliza peste tot – să dau primul răspuns. Evident, s-a “băgat” Andrei.

Ultima întâlnire s-a petrecut acum câteva zile. Scriam, înfundat în computer, iar mama mi-a năvălit pe sub uşă, cu tot cu motan: ”A murit Andrei Gheorghe!”. Starea de şoc a fost şi ea trecută pe sub uşă. Mi-am amintit, brusc, de poeta sârbă Desanka Maksimovic, care, la auzul veştii că Nichita Stănescu a plecat, s-a aşezat, mută, la masa de scris. Şi a scris. O poezie. Apoi a aruncat-o. La gunoi. Pentru că Nichita nu plecase. Nichita era în ea. La fel cum Cioran îşi arunca manuscrisele la canal. Moartea, ca orice canal, e în noi şi duce undeva unde suntem tot noi. Restul e cancan.

Ok, o să vă mai spun, ca s-o legăm de sport, că Gheorghe a făcut scrimă şi box. În ţara asta, românească, fiecare “Gheorghe “ (fie el şi jumate cocktail de rus cu ovrei dăştept) e născut să facă scrimă şi box. Aşa ne-a condamnat istoria. Să ne luptăm. Şi să fim “diferiţi”. Aşa stă treaba şi cu Andrei. E diferit. El nu trebuie “omagiat” şi nici “înţeles”. Trebuie iubit. Şi da, repet, îi mulţumesc colegului meu Vlad, care mi-a deschis, cu pumnii, o uşă. Poate că eram dator, nu să vă povestesc cum sau de ce l-am “cunoscut”, ci pentru că trebuia să ştiţi de ce tăcerea e mai importantă decât virgula.

Ultima “destăinuire”: Se juca finala Europa League, la Bucureşti. După meci, toată suflarea feisbucistă exulta: ”Radamel Falcaooooo! Radamel Falcaoooo!!!…” Primesc mesaj de la alde Gheorghe: ”Radamel Falcao, bla, bla, bla…Ce, eşti gagică?”…
Cei care nu l-au cunoscut, să-i aducă un gând şi un trandafir. Ars.

Pa, Andrei. Ne-om revedea…