Moartea neașteptată a lui Costin Mărculescu a șocat nu numai lumea mondenă, dar și pe cea artistică. Andrei Păunescu, fiul marelui poet Adrian Păunescu, l-a cunoscut bine, „intersectându-se” cu regretatul dispărut și în marea lor iubire pentru Universitatea Craiova.
FANATIK l-a sunat pe Andrei Păunescu cu o strângere de inimă pentru că niciodată, nimeni nu se simte confortabil să vorbească despre un prieten dispărut…
Dialogul s-a legat repede, însă, deși greu, dacă înțelegeți non-sensul… Andrei știa de dispariția lui Costin Mărculescu din cursul nopții, de la Dan Capatos, care a anunțat nenorocirea în emisiunea lui târzie…
Salut, Andrei, cred că știi de ce te-am sunat…
– Da… Costin… Am văzut chiar azi-noapte nenorocirea asta… Este greu de înțeles o moarte oricum, dar una neașteptată, a unui om în floarea vârstei… Eu nu pot să înțeleg cum e posibil…
Vă știați demult?
– L-am cunoscut imediat după ’90, când noi aveam publicațiile „Totuși iubirea” și „Vremea”, care erau atunci în top, iar el organiza un spectacol, o gală… „Amicii muzicii și poeziei”, el prezenta și se zbătea să facă totul perfect… Și ne-a cerut un sprijin, i-am dat acel sprijin cu puterile noastre financiare destul de limitate și am rămas într-o legătură cordială, de simpatie reciprocă.
V-ați intersectat și profesional, pe scenă?
– Era din generația mea, eu am împlinit de curând 51 de ani, el urma să împlinească tot 51 curând, practic eram de aceeași vârstă, despărțiți de nici două luni… Știu că iubea Cenaclul, iubea muzica folk, dar nu ne-am intersectat niciodată pe scenă, doar prin culise la diferite emisiuni și evenimente, el și-a ales altă zonă de activitate artistică.
Adică?
– Sincer, pe mine mă surprindea când îl vedeam la televizor, implicat în emisiuni așa-zis mondene, de can-can, pentru că eu îl știam un tip sensibil, cu timiditățile lui, cu tristețile lui chiar, și-mi dădeam seama că era un rol pe care trebuia să-l joace ca să rămână în centrul atenției. Și-l juca foarte bine indiferent ce era în sufletul lui. Întreprinderea aceea a lui cu școala de fotomodele și dans a fost o chestiune foarte grea având în vedere în ce lume invidioasă și rea trăim.
Când v-ați întâlnit ultima dată?
– Ultima dată… Anul trecut… Ultimele întâlniri cu Costin au fost pe stadion, la meciurile Craiovei. Și la Craiova, pe noul stadion, anul trecut, și la București, pe „Arena Națională”… A venit la mine, ne-am îmbrățișat, ți-am zis că ne cunoșteam de multă vreme… eu sunt din fire mai rezervat, el mereu era exuberant, umbla printre oameni natural, se ducea și se saluta cu toți cunoscuții cu entuziasm, era foarte deschis, foarte sociabil…
Iubea așa de mult Universitatea Craiova?
– Da, indiscutabil! Mereu am fost surprins, și chiar contrariat cum de un tânăr bucureștean poate iubi Craiova atât de mult. Asta arăta o dimensiune de om deosebit fiindcă de obicei bucureștenii de vârsta noastră erau clar cu Steaua sau cu Dinamo. El se pătrunsese din adolescență de curentul ăla… cum să-ți spun eu… invers, contra vântului, curentul care era și la „Flacăra”, curentul pentru echipele civile
Ți s-a părut ceva neînregulă cu el?
– Uite că nu m-am gândit… dar dacă m-ai întrebat… mi-am amintit ceva… Ultima oară când ne-am văzut la meci… cred că prin toamnă… mi s-a părut puțin congestionat, schimbat… poate din cauza meciului… nu-mi mai amintesc exact ce meci era pentru că eu am fost la multe meciuri ale Craiovei… poate din cauza emoției pe care o trăia la meciurile echipei noastre… Așa era el, foarte sufletist, punea suflet în tot ceea ce făcea, trăia la maxim evenimentul respectiv, că era pe scenă, pe stadion sau la un eveniment monden.
Mulțumesc, Andrei, că ai vorbit în condițiile astea… Dumnezeu să-l odihnească pe Costin…
– Dumnezeu să-l ierte…