Când totul în jurul tău o ia razna, primul gând nu e să te întrebi ce se întâmplă, ci de ce nu s-a întâmplat mai devreme. Asta e senzația pe care o ai privind FCSB-ul de azi. O echipă mare, dar micșorată de propriul sistem. Un club care a mers împotriva tuturor legilor fotbalului și care, în loc să se prăbușească imediat, a reușit – absurd, inexplicabil, aproape delirant – să câștige.
Dar, cum spunea Marin Preda, „într-o societate în care anomalia devine normă, lucidul e considerat nebun”. Așa a fost și aici: cine spunea acum 2-3 ani că succesul FCSB e o farsă temporară era tratat ca un cârcotaș, un om care „nu-l suportă pe Gigi”, un anti-român, un frustrat. Și totuși, realitatea nu iartă. Îți vine înapoi cu dobândă tot ce-ai construit greșit.
Am trăit o minciună pe termen lung. Una frumoasă, pentru cei care țin cu echipa. Dar o minciună, totuși. FCSB a luat două titluri consecutive și a ajuns în primăvara europeană în condițiile în care nu avea antrenor cu adevărat, ci un angajat care trebuia să repete ca la școală ce i se dicta. Un om care nu avea voie să gândească prea mult. Sau, dacă gândea, nu avea voie să spună mai mult de o singură data dacă idea nu-I era împărtășită.
Asta e marea tragedie: nu Gigi Becali în sine, ci sistemul de club construit în jurul unui om care face totul. Transferuri, echipă de start, schimbări la pauză, indicații tactice prin telefon. Nu s-a schimbat nimic de ani de zile. Și cu toate astea, FCSB a învins. A învins pentru că uneori absurdul, ca în „Delirul” lui Marin Preda, se suprapune peste realitate și o anulează. Timp de o vreme.
Dar fotbalul nu e roman. Și nici realitatea nu poate fi ocolită la nesfârșit. Când echipele din jur se organizează, când adversarii investesc, când antrenorii adverși nu mai sunt decorativi, atunci iese la iveală ceea ce era scris de mult: FCSB este o construcție pe temelie falsă.
Să joci cu toate cele trei nou-promovate și să aduni doar 7 puncte în 9 etape nu e doar un eșec sportiv. E un simptom. Un efect clinic al unei boli vechi. Și nu există tratament rapid. Nu poți să repari un club dacă refuzi să-l recunoști ca instituție profesională. Dacă patronul e creierul, vocea tehnică și directorul sportiv, atunci unde mai sunt fotbalul, meritocrația, meseria?
În „Delirul”, lumea se scufunda lent într-o minciună grandioasă, cu steaguri și lozinci. Și nimeni nu voia să vadă prăpastia care se apropia. La FCSB, steagul e palmaresul recent. Dar sub el se află haos, obediență și frica de a gândi altfel decât vrea patronul.
Răspunsul e simplu: pentru că în România fotbalistică, anomalia n-a fost doar acceptată. A fost aplaudată. Timp de ani de zile, toți au spus „dacă Gigi câștigă, înseamnă că are dreptate”. Dar fotbalul nu e politică. Nu poți păcăli mingea, terenul sau vestiarul la infinit.
Iar când vine nota de plată, nu mai plătește doar patronul. Plătesc jucătorii. Plătește publicul. Plătesc antrenorii care nu mai cred în meserie. Plătim toți cei care vrem un fotbal normal și am fost obligați să trăim într-unul de tip fanariot, unde decizia nu vine de pe bancă, ci de la palat.
FCSB trăiește azi nu un accident. Ci sfârșitul unei iluzii. Pentru că într-o lume normală, succesul nu poate fi construit dintr-o anomalie.