Andrei Vochin, concluzie dureroasă după participarea României la JO Tokyo 2020: “Să nu ne mai văităm! Locul sportului e exact locul țării”

“Domnule preşdinte, dacă noi nu începem să semănăm vă garantez că în 15 ani nu mai ajungem în primele 35 de ţări”. Ion Țiriac, fostul șef al olimpismului românesc, stătea relaxat în drepata lui Emil Constantinescu, fostul șef al statului român. Era vara lui 2000, acum 21 de ani. Auspiciile erau glamuroase. Delegația României se întorsese de la Sydney cu un sac de medalii, iar politicienii nu rataseră prilejul de a rupe ceva, un pic, cât s-o putea, din aura sportivilor.

Deși alocaseră de la buget sub jumătate de milion de euro pentru pregătirea olimpicilor, erau acolo la sosirea fetelor și băieților care strânseseră 26 de medalii, asta fără să mai punem la socoteală pe cea de aur a Andreei Răducan, deposedată ”hors concours” de episodul cu nurofenul. Acela a fost momentul când omul de afaceri i-a spus textual președintelui țării că dacă România nu va investi în sport, acel moment nu se va mai repeta prea curând.

Ce am pus în loc după comuniști? Mai nimic

Țiriac a avut dreptate. Pentru orice om de sport cu scaun la cap, observația domniei sale nu era vreo descoperire uluitoare. Ci doar o constatare a situației și contextului sportului în România. Sydney 2000 și Atena 2004 au fost ultimele fructe de calitate culese dintr-o livadă sădită cu decenii în urmă de alți politicieni: comuniștii. Ultimii copii care fuseseră selectați pentru sport și educați pentru performanță chiar înainte de Revoluție ajunseseră atunci la maturitate. Au concurat așa cum fuseseră antrenați, au luat medaliile și au venit acasă.

De la Beijing încolo, proporția s-a schimbat. Au început să apară sportivii selectați și instruiți după Revoluție. Când pe aici pe la noi, ca și în alte părți ale fostului bloc comunist, noile regimuri, democratice, au început să lase în paragină tot ceea ce fusese înainte. Infrastructură, metodologie, educație. Să le abandoneze. Măsură normală poate, atâta timp cât din punct de vedere politico-social ea nu se mai putea aplica, dar care, din păcate pentru sport, nu a fost înlocuită cu una nouă, adaptată noului tip de societate care avea să apară. Din acestr motiv, performanța a continuat să existe atâta timp cât sportivii care și-au început activitatea în comunism au fost în vârsta competițională. O dată cu retragerea fiecăruia, ușor-ușor, numărul medaliilor a început să scadă până la nivelul constatat azi.

Digi24.ro

Noi dovezi că Georgescu s-a întâlnit cu Potra și Sechila la ferma din Ciolpani. Imaginile de pe camerele de supraveghere

Palmeresul României la Jocurile Olimpice după Al Doilea Război Mondial

• Helsinki 1952 – 4 medalii (locul 23 în clasamentul pe medalii)
• Melbourne 1956 – 13 medalii (locul 9 în clasamentul pe medalii)
• Roma 1960 – 10 medalii (locul 11 în clasamentul pe medalii)
• Tokyo 1964 – 12 medalii (locul 14 în clasamentul pe medalii)
• Mexico City 1968 – 15 medalii (locul 12 în clasamentul pe medalii)
• Munchen 1972 – 16 medalii (locul 13 în clasamentul pe medalii)
• Montreal 1976 – 27 medalii (locul 9 în clasamentul pe medalii)
• Moscova 1980 – 25 medalii (locul 7 în clasamentul pe medalii)
• Los Angeles 1984 – 53 medalii (locul 2 în clasamentul pe medalii)
• Seul 1988 – 24 medalii (locul 8 în clasamentul pe medalii)
• Barcelona 1992 – 18 medalii (locul 14 în clasamentul pe medalii)
• Atlanta 1996 – 20 medalii (locul 14 în clasamentul pe medalii)
• Sydney 2000 – 26 medalii (locul 11 în clasamentul pe medalii)
• Atena 2004 – 19 medalii (locul 14 în clasamentul pe medalii)
• Beijing 2008 – 9 medalii (locul 17 în clasamentul pe medalii)
• Londra 2012 – 7 medalii (locul 31 în clasamentul pe medalii)
• Rio de Janeiro 2016 – 4 medalii (locul 47 în clasamentul pe medalii)
• Tokyo 2020 – 4 medalii (locul 46 în clasamentul pe medalii)

Fotbalul a trăit până la retragerea lui Hagi

O scurtă paranteză. La fotbal a fost la fel. Cu generațiile crescute înainte de Revoluție, România a prins 3 turnee Mondiale și două Europene între 1990 și 2000. 5 turnee finale!!! După 2000 și până azi am mai contabilizat doar două Europene (2008 și 2016) și niciun Mondial. Altfel spus, când s-a retras Hagi, în 2000, ultimul produs sută la sută al sistemului comunist, fotbalul și-a pierdut constanta de performanță și a ajuns să se califice doar grație unor întâmplări fericite. Nici aici nu s-a întâmplat nimic bun. S-a renunțat la vechiul sistem și nu s-a pus în loc mai nimic. S-a trăit în siajul unui sistem educațional creat de comuniști și nimeni n-a fost în stare să regândească și să aplice un altul.

Am fost odată locul 2 în lume

Revenim la Olimpism. România a fost la un moment pe locul 2 în lume la medalii. La Los Angeles, în 1984, contextul a fost însă unul cu totul special. Toate țările din fostul bloc comunist hotărâseră să boicoteze Jocurile, ca o măsură de răspuns la ceea ce făcuseră vesticii cu 4 ani în urmă la Moscova. Nicolae Ceaușescu a jucat însă cartea politică altfel. România a denunțat în ultima clipă acțiunea de sabotare și a anunțat că va veni în State. Ca urmare, dincolo de imaginea senzațională pe care a căpătat-o țara noastră, peste noapte, în tot Occidentul (delegația noastră a fost cea mai ovaționată la Festivitatea de deschidere de la Los Angeles), ea și-a creat și un imens avantaj sportiv. Fără URSS, China, RDG, Cuba, Cehoslaovacia, Polonia, etc, (doar Iugoslavia a mai fost prezentă din fostul bloc estic), România a curățat tăvile de medalii și a terminat competiția în spatele țării gazdă, SUA. Incredibil!!!

De la Montreal la Seul doar în primii 10

Evident, nu asta era realitatea. Nu așa stătea raportul de forțe. Dar cert este că, începând cu ediția Nadiei de la Montreal și până la Revoluție, România n-a coborât dintre primele 10 țări ale lumii. Într-o vreme în care libertățile cetățenilor se răstrângeau pe zi ce trece, când mâncarea se găsea din ce în ce mai rar, când lumina electrică sau gazul se dădeau cu mare zgârcenie, sportul rămânea acel circ menit să înlocuiască pâinea. Pe vremea comuniștilor el era politică de stat. Mod de propagandă. Dar pentru a se ajunge la asemenea performanță, sportul devenise prioritate națională.

Digisport.ro

Ce a făcut ”Groparul”, după ce a găsit mesaje de la alt bărbat în telefonul soției sale! Cei doi au o fiică de un an

Nu, România nu era în primele 10 țări ale lumii nici la resurse naturale, nici la economie, nu mai vorbesc de nivel de trai. Doar că, propunându-și să ia fața celorlalte națiuni, mai bogate sau mai numeroase, comuniștii au construit o strategie pentru sport, un sistem educațional, o schemă de mascare a sportivilor profesinoiști sută la sută în așa-zis amatori, chipurile angajați ca tâmplari, fierari sau instalatori, militari sau milițieni, studenți sau liceeni și un buget care să permită țării noastre să prindă acele locuri mondiale.

Fără plan strategic, România ia mai puține medalii decât Nadia

Comuniștii au avut, așadar, un plan. Democrații au beneficiat de el în primul deceniu de după Revoluție, după care, nepunând nimic în loc, au împins România sportivă tot mai departe de locurile fruntașe. Ieri, am terminat a doua ediție consecutivă de JO în subsolul clasamentului pe medalii: locul 46 după locul 47 la Rio. Cu un același total de medalii, 4, cu una mai puțin decât a luat Nadia singură la Montreal. Este exact diferența dintre un regim, care a avut sportul ca prioritate de țară timp de peste patru decenii, și o nouă eră politico-socială, în care sportul n-a mai fost niciodată prioritate națională, de la Ion Iliescu până azi, indiferent de cine a condus țara, pesediști, cederiști, democrați, liberali, etc.

La medalii la fel ca la PIB

Locul 46 nu este însă nicio dramă. Este o poziție conformă cu cea a țării. Într-un clasament al celor mai mari instituții economico-financiare din lume, publicat de Wikipedia, România se găsește pe locul 47 în lume la Produsul Intern Brut (PIB). Țara asta atât produce, atât oferă sportului. Lecturând acest clasament, putem constata că marile națiuni productive ale lumii se regăsesc cam pe aceleași locuri și la PIB, și în ierarhia pe medalii după Tokyo. Primele trei forțe mondiale, SUA, China și Japonia sunt tot acolo la sport. Următoarele, în marea lor majoritate, sunt cam pe aceleași poziții: Marea Britanie, Germania, Rusia, Franța, Italia, etc. Doar India face notă discordantă. Lectura în paralel a celor două clasamente ne oferă confirmări și surprize. Pentru primele, concluzia e clară: o țară care produce economie va produce și sport. Pentru surprize, trebuie analizat contextul, ceea ce voi încerca să fac în materialul de mâine.

Clasamentul pe medalii şi poziţionarea în topul mondial al Produsului Intern Brut

• SUA – 113 medalii (locul 1 în lume) / locul 1 în clasamentul PIB
• China – 88 medalii (locul 2 în lume) / locul 2 în clasamentul PIB
• Japonia – 58 medalii (locul 3 în lume) / locul 3 în clasamentul PIB
• Marea Britanie – 65 medalii (locul 4 în lume) / locul 5 în clasamentul PIB
• Rusia – 71 medalii (locul 5 în lume) / locul 11 în clasamentul PIB
• Australia – 46 medalii (locul 6 în lume) / locul 13 în clasamentul PIB
• Olanda – 36 medalii (locul 7 în lume) / locul 17 în clasamentul PIB
• Franţa – 33 medalii (locul 8 în lume) / locul 7 în clasamentul PIB
• Germania – 37 medalii (locul 9 în lume) / locul 4 în clasamentul PIB
• Italia – 40 medalii (locul 10 în lume) / locul 8 în clasamentul PIB
• India – 7 medalii (locul 48 în lume) / locul 6 în clasamentul PIB

România n-are un plan de țară pentru sport, așa cum nu pare să aibă pentru vreun oricare alt domeniu. România are un buget de locul 47 în lume, să zicem, îi dă MTS-ului cât poate (de fiecare dată suma cea mai mică alocată vreunui minister), iar, mai departe, în interiorul forului din Vasile Conta, sportul ia cam a treia parte din cât primește tineretul. După care banii sunt repartizați federațiilor. Cu excepția fotbalului, care nu primește nicun leuț, toate celelalte federații sportive trăiesc din aceste finanțări într-o proporție covârșitoare. Cum ai putea să depășești locul 46 când ești finanțat dintr-un buget de locul 47? Glumind, sportul e măcar un loc peste țară ?

Ai spune că locul 46 e o normalitate pentru o țară care produce de locul 47. La prima vedere, da. Dacă ne aplecăm un pic asupra unor țări de pe aici de prin preajma noastră, desprinse și ele din blocul comunist, vedem următoarele cifre:

• Ungaria – 20 medalii (locul 15 în lume) / locul 57 în clasamentul PIB
• Cehia – 11 medalii (locul 18 în lume) / locul 48 în clasamentul PIB
• Croaţia – 8 medalii (locul 26 în lume) / locul 82 în clasamentul PIB
• Serbia – 9 medalii (locul 28 în lume) / locul 87 în clasamentul PIB
• Bulgaria – 6 medalii (locul 30 în lume) / locul 74 în clasamentul PIB
• Slovenia – 5 medalii (locul 31 în lume) / locul 85 în clasamentul PIB
• Ucraina – 19 medalii (locul 44 în lume) / locul 58 în clasamentul PIB
• Slovacia – 4 medalii (locul 51 în lume) / locul 62 în clasamentul PIB
• Macedonia de Nord – 1 medalie (locul 78 în lume) / locul 140 în clasamentul PIB
• Moldova – 1 medalie (locul 92 în lume) / locul 145 în clasamentul PIB

Fostele țări ale blocului comunist continuă să facă sport. Noi nu

Văzând lucrurile din această perspectivă să ne mândrim că, totuși, față de Albania (127 PIB) Bosnia (117 PIB) sau Muntenegru (162 PIB), măcar noi am luat medalii, iar ei nu? Dacă am face-o am deveni penibili. Mai degrabă ar trebui să observăm că țări care produc mult mai puțin decât noi sau măcar comparabil, ne-au dat clasă. Medalia Moldovei, raportată la cât poate produce țara, devine mai valoroasă decât cele 4 ale noastre. Ca să nu mai vorbim despre Ungaria, Cehia, Croația sau Serbia, toate situându-se la sport peste locul pe care le e țara în lume la PIB.

Nu cunosc bugetele lor destinate sportului. Știu sigur că Ungaria are în mod evident o strategie și o finanțare cu dedicație de la Viktor Orban, cel care a făcut din asta o politică de stat intra și transfrontalieră. Dar Croația, Cehia, Serbia?

Avem genă, doar că ne-am oprit s-o mai căutăm

Primul gând ar fi să credem că marea diferență dintre noi stă în gena sportivă. Sârbii, croații și cehii sunt mai binefăcuți pentru sport decât noi, iar reprezentanții fostei Iugoslavii ne sunt superiori și la spiritul de luptă. Dar cum se face că înainte de 1989 am stat mai bine ca ei per total medalii? Nu cumva am analizat bine sporturile în care am avea șansă și am insistat pe ele? Nu cumva înainte răscoleam țara să-i găsim pe acei copii înzestrați, iar azi n-o mai facem? Cum de azi sunt atât de bine în clasamente, deși țările lor produc mult mai puțin decât a noastră?

Manageri specialiști în ”Statul la stat”

O explicație vine din birouri. Acolo stă marea noastră dramă. Federațiile noastre au puțini bani, pentru că nu sunt în stare să atragă finanțare și din mediul privat. Stau doar cu mâna întinsă spre bugetul MTS. Lipsa de pregătire a managerilor, lipsa unui plan pe termen lung, lipsa unei strategii transformă totul la majoritatea federațiilor într-un fel de ”Statul la stat”, ca să parafrazez emisiunea de la Digi 24.

În plus, banii primiți de la buget sunt cheltuiți deseori într-un mod aiuritor. Anvelopa salarială a majorității federațiilor e rumenă și rotunjoară. Găsim pe state de plată antrenori federali care câștigă și două mii de euro lunar fără să aibă sportivi cu pretenții de medalii la competițiile majore. Deplasări cu ghiotura în care, câteodată, numărul oamenilor din staff îl depășește pe cel al sportivilor. Deconturi incredibile de mâncare, haine sau ”accomodation” pentru ei și pentru diverse alte persoane. Iar în condițiile acestea cunoscute, MTS, ordonatorul de credit pentru majoritatea bănuților cheltuiți, nu poate detecta mai nimic. Dar, de fapt, pe cine interesează, că doar sunt bani publici?

Tehnicieni încremeniți în trecut

Altă explicație vine din rândul tehnicienilor. Și în sport, ca și în alte multe domenii, marea dramă a României rămâne lipsa specialiștilor adevărați care să mai dorească să lucreze ”la stat”. Ministerele sunt populate politic, competențele oamenilor se judecă în funcție de ”cine te recomandă”. Oamenii respectabili care creșteau talentele în trecut au ieșit ușor-ușor la pensie. În locul lor au venit unii puțin mai tineri, dar școliți la ”fără frecvență” și care, în mare parte, lucrează după ureche. Sau după conceptele care dăduseră rezultate acum 4 decenii.

Sportul mondial a evoluat însă enorm. Științele sportului, cercetarea și inovarea au devenit stăpâne pe multe discipline. Noi am rămas însă, în foarte multe locuri, cu oameni depășiți profesional, care nu doar că nu au făcut ”update”, ci se și opun oricăror noi teorii sau metodologii. Din păcate, ei ne antrenează copiii. Sau, altfel spus, i-am dat la o parte pe Belu și pe Bitang și ce am pus în loc?

Pe ici, pe colo, pe unde lucrurile s-au mai schimbat, încă mai avem speranțe. Canotajul și-a adus antrenor coordonator din Italia. Tenisul de masă încă se mai bate cu Europa, într-un sport în care cu greu mai găsești o echipă națională fără chinezi naturalizați. Pe la înot parcă se vorbește o altă limbă tehnică, cu monitorizări, cercetări, mental coaching etc. Și cam atât. În rest, rămânem țara lui ”nea cutărică”, tehnicianul care înnebunește când vede laptopul.

Cu astfel de tehnicieni, cu astfel de manageri, fără o strategie la nivel de federații și fără un plan de țară care să fixeze sportul între priorități, adică, vorba lui Țiriac, fără să semănăm ceva, vom rămâne liniștiți ”la locurile noastre”: 46-47!