”Să jucăm cu mintea”. Într-un focar de ură și de dezbinare, într-un creuzet de ambiții și orgolii exarcebate, Adrian Mutu le-a cerut băieților săi să se decupleze puțin de la emoție și să pună la muncă raționalul. Deși îi place posesia, a calculat bine că, având în față un adversar mai bun luat bucată cu bucată, nu va putea să-l domine.
Așa că a lăsat mingea la ei și a ordonat echipa într-un 5-4-1 defensiv, plasat la vreo 25 de metri de poarta lui Popa. Principala preocupare a fost să-l izoleze pe Koljici de restul echipei și, în același timp, să aibă flancurile blocate bine. În rarele momente când a încercat atacul pozițional, mișcarea frecventă a fost aceea de a-l trimite pe Bauza în rol de play-maker și pe Sidibe pe aceeași linie cu vârful Campagno. Un fel de 3-4-1-2. Dar baza a rămas defensiva.
În aglomerarea creată, oamenii lui Reghecampf s-au decurcat greu de tot. Pe centru nu s-a putut intra de niciun fel, iar flancul drept a fost anihilat total, fie din cauza formei slabe a lui Gustavo, fie din pricina accidentării timpurii a lui Vlădoiu, al cărui apetit ofensiv era mai mare decât al înlocuitorului lui, ex-mijlocașul central Căpățână. Rarele momente de panică la poarta lui Popa s-au creat pe urcările lui Bancu, veritabilă extremă, ale cărui centrări au provocat singurele două ocazii ale primei reprize. Una peste alta fotbalul a gâfâit rău de tot.
Mai binele e însă dușmanul binelui. Venită de la vestiare cu doping de încredere, pe trupa lui Mutu a apucat-o construcția de la portar. În loc să-și vadă de treabă și să cedeze posesia, așa cum au făcut în prima parte, gazdele au încercat să inițieze atacul din careul lor mic, dar au fost prinse în presingul înalt al oaspeților și a fost nevoie de o simplă eroare a lui Diallo, pe care l-a faultat rău mingea, pentru ca Nistor să profite și să deschidă scorul.
Cam atunci, în minutul 48, s-a și terminat meciul. Mintea a trecut de partea cealalată și Craiova lui Rotaru a început să facă ce știe mai bine: să țină mingea în posesie. Cea mai bună echipă la acest capitol în statisticile Instat a capturat balonul, l-a plimbat dintr-o latură în alta a terenului și a rezistat tentației venită din tribună de a se năpusti peste adversar. Nu! Trupa lui Reghe a pasat și a așteptat greșeala.
Nu era suficient că Bănia se scindase în războaie fratricide. A fost nevoie ca și italienii să se caftească între ei pentru ca jocul să se încheie definitiv. Frustrat că a jucat doar vreo 10 mingi în mai mult de o oră de joc, Compagno a ținut să-l altoiască pe compatriotul lui, Pigliacelli, în minutul 72, faptă sesizată de arbitrul Cojocaru, care l-a trimis frumușel la cabine. Minte multă îți trebuie să rezolvi așa un meci pe care l-ai așteptat de ani buni.
Există zile când îți iese totul. Ieri a fost ziua lui Reghecampf și a lui Nistor. Primul a făcut schimbarea fericită, trimițându-l în joc pe Baiaram în locul lui Koljci. Puștitul a jucat exact ce trebuie și a închis tabela după un contratatac în care a ținut corect lățimea terenului până în momentul când a cerut mingea central. Al doilea a fost omul meciului. Golul cu care a deblocat partida a fost urmat de pasa magistrală către Baiaram pentru a doua reușită a derbyului. Plus că, și în prima parte, tot el fusese singurul care căutase poarta adversă.
Cam asta a fost istoria sărăcăcioasă a unuia dintre cele mai ciudate confruntări din fotbalul de pe la noi. Două echipe, care altădată erau una și aceeași, s-au luat la harță ca doi frați gemeni care se luptă pentru putere. Aceleași cântece, aceleași culori, același perfect simplu. Până și aproape aceleași echipamente (spre disperarea telespectatorului neutru, care a fost băgat în ceață până și la acest capitol). Și aceeași întrebare după un meci slăbuț rău de tot. Băi, fraților, la ce bun atâta ură?