Andrei Vochin, editorial tulburător despre Mircea Lucescu și „liniștea imposibilă”, după ce selecționerul a fost resuscitat sub ochii înspăimântați ai fotbaliștilor naționalei

Există momente în fotbal în care discuția nu mai e despre tactică, despre rezultate sau despre adversari. Devine, brusc, despre om. Despre limitele lui. Despre cât de mult poate duce și, mai ales, despre dacă ar trebui să se oprească. E cazul lui Mircea Lucescu.

Andrei Vochin, editorial tulburător despre Mircea Lucescu după ce a fost luat cu salvarea din cantonament: „Când pasiunea devine destin și munca nu mai e o alegere, ci o formă de a exista”

Un colaps înaintea antrenamentului de la Mogoșoaia ar fi trebuit, poate, să fie un semnal clar. Pentru unii, este. Pentru alții, doar un accident într-o carieră care nu știe să încetinească. Iar între aceste două poziții se duce, de fapt, dezbaterea: pasiune sau încăpățânare? vocație sau refuzul de a accepta finalul?

La aproape 81 de ani, Lucescu a devenit cel mai vârstnic selecționer care a stat pe bancă la un meci oficial. Nu e doar o statistică. E un simbol. Pentru unii, al devotamentului absolut. Pentru alții, al unei limite depășite.

Dar adevărul nu e niciodată atât de simplu. În psihologie, există conceptul de „identitate profesională totală” – momentul în care omul nu mai face o meserie, ci devine acea meserie. Psihologul american Carl Rogers vorbea despre nevoia fundamentală a individului de a trăi în acord cu sinele său autentic. Pentru unii, acest sine nu poate exista în afara muncii.

Digi24.ro

Paradoxul nord-coreean al lui Donald Trump: Umbra Iranului maschează o amenințare nucleară pentru care SUA nu au găsit nicio soluție

Mircea Lucescu, tipologia omului pentru care munca nu e efort, ci energie

Pentru Mircea Lucescu, fotbalul nu este o activitate. Este structura vieții sale. De aceea, întrebarea „de ce nu se oprește?” poate fi, de fapt, greșită. Pentru că, în astfel de cazuri, oprirea nu înseamnă odihnă. Înseamnă pierdere de sens. Medicul și cercetătorul în longevitate Luigi Fontana spunea că „o viață activă, cu sens și scop, este unul dintre cei mai importanți factori ai sănătății la vârste înaintate”. Cu alte cuvinte, nu munca în sine este problema, ci lipsa ei. Dar există și reversul. Cardiologii avertizează că stresul continuu, mai ales în poziții de responsabilitate, poate deveni periculos la vârste înaintate. Echilibrul devine fragil. Iar semnalele corpului nu mai pot fi ignorate.

Și atunci, cine are dreptate? Cei care îl laudă pentru pasiune? Sau cei care îi cer să se oprească? Probabil ambele tabere au o parte de adevăr. Pentru că Lucescu nu este un caz obișnuit. Este tipologia rară a omului pentru care munca nu e efort, ci energie. Nu consumă, ci alimentează.

Mircea Lucescu, antrenorul care nu se retrage

Psihologul Mihaly Csikszentmihalyi, cel care a definit conceptul de „flow”, descria acea stare în care omul este complet absorbit de ceea ce face, pierzând noțiunea timpului. Pentru unii, această stare e ocazională. Pentru alții, devine mod de viață. Lucescu pare să trăiască exact acolo. Dar chiar și cei care trăiesc în „flow” au un corp. Iar corpul are limite. Iar când aceste limite sunt atinse, apare întrebarea pe care nimeni nu vrea să o pună cu adevărat: cât mai e prea mult?

Poate că răspunsul nu trebuie căutat în exterior. Nu în presiunea publică, nu în judecata noastră, ci în capacitatea lui de a-și asculta propriul corp. Pentru că, în final, nu există un manual pentru astfel de oameni. Nu există o vârstă standard pentru retragere. Există doar o relație profund personală între pasiune și echilibru.

Mircea Lucescu nu este doar un antrenor care nu se oprește. Este un om care nu știe să trăiască altfel. Iar poate că adevărata întrebare nu este dacă ar trebui să se retragă. Ci dacă, pentru el, asta ar mai însemna viață.