Andrei Vochin, explicație rațională despre tragedia familiei Lucescu, care a devenit subiect de știre: „Între dreptul de a ști și dreptul de a suferi în liniște”

Nu momentul în sine e cel care tulbură cel mai mult, ci reacția din jurul lui. Viteza cu care informația se transformă în speculație, graba cu care îngrijorarea devine judecată, reflexul aproape automat de a transforma o situație fragilă într-un subiect de dezbatere. Așa se întâmplă și acum, în cazul lui Mircea Lucescu.

Mircea Lucescu, un om care a trăit o viață în spațiul public

Un om care a trăit o viață întreagă în spațiul public ajunge, într-o clipă, într-o zonă în care ar avea nevoie de opusul acestuia: discreție. Iar de aici începe tensiunea. Pentru că ceea ce este firesc pentru public – dorința de a ști – devine apăsător pentru familie – nevoia de intimitate.

Presa a făcut ceea ce face întotdeauna: a căutat informații. Publicul a făcut ceea ce face mereu: a vrut să știe. Nimic anormal până aici. Și totuși, ceva pare, de fiecare dată, în neregulă.

Elvețianul Carl Jung, fondatorul psihologiei analitice, vorbea despre „umbra” din fiecare dintre noi – acea parte care caută senzaționalul, drama, intensitatea emoției. În astfel de momente, această umbră colectivă devine vizibilă. Nu mai vrem doar informație. Vrem detaliu. Vrem acces. Vrem apropiere de suferință. Dar apropierea aceasta nu este întotdeauna legitimă.

Digi24.ro

„L-am păcălit pe Putin”: Povestea guvernatorului care a dat peste cap planurile Kremlinului într-o regiune îndepărtată a Rusiei

Pe de altă parte, nu putem ignora faptul că Mircea Lucescu nu este un om oarecare. Este o personalitate publică globală. Dacă mai era nevoie de confirmări le-am avut în aceste zile pe site-urile publicațiilor din toată lumea, din Italia în Thailanda și din Turcia până Argentina, acolo unde au apărut știrile transmise din România despre starea lui de sănătate. E dovada că statutul acesta vine cu un preț: viața lui nu mai este doar a lui.

Digisport.ro

Maria Sharapova: ”Voi explica o realitate incontestabilă”. A fost ”cea mai frumoasă din lume”, dar acum e ”de nerecunoscut”

Sociologul american Erving Goffman explica faptul că oamenii publici trăiesc permanent între „scenă” și „culise”. Problema apare atunci când publicul încearcă să intre și în culise, uitând că acolo nu mai e spectacol, ci viață reală.

Presa, în acest context, nu este nici vinovată în totalitate, nici complet inocentă. Are obligația de a informa. Dar are și responsabilitatea de a filtra. De a înțelege că nu orice poate fi spus doar pentru că poate fi aflat.

Supraviețuitor al lagărelor naziste, Viktor Frankl, devenit unul dintre cei mai cunoscuți psihologi ai lumii, spunea că „între stimul și răspuns există un spațiu. În acel spațiu se află puterea noastră de a alege”. Pentru presă, acel spațiu este diferența dintre informație și invazie.

Linia fină care nu trebuie să fie depășită în cazul suferinței familiei Lucescu

Există însă și o zonă care nu mai ține de jurnalism, ci de degradare. De acea nevoie de a transforma un moment de suferință într-o tribună pentru resentimente. De a căuta vinovați acolo unde există doar fragilitate. De a scoate din sertar liste vechi de antipatii și a le proiecta peste o situație care nu are nimic de-a face cu ele. Aici nu mai vorbim despre dreptul de a ști. Ci despre incapacitatea de a respecta.

Categoric, răspunsul nu este deloc unul simplu. Da, publicul are dreptul să fie informat. Da, presa are datoria să spună ce se întâmplă. Dar există o limită invizibilă, pe care fiecare trebuie să o simtă, nu să o caute.

Pentru că, dincolo de antrenor, de legendă, de nume, există un om. Iar unele momente nu cer explicații. Cer liniște. Și nu doar în Săptămâna Patimilor.