Incredibil cum le reglează el, Bunuțul fotbalului! Am fost parte din organizarea acestui European, ne-am bucurat când ne-am câștigat dreptul, dar am trăit deziluzia necalificării ”naționalei” noastre.
Apoi sorții ne-au hărăzit o grupă tristă, iar primele 3 din cele 4 meciuri găzduite de Arena din București n-au fost răsfățate de afișe colorate. Ucraina, Austria și Macedonia de Nord nici măcar la handbal feminin n-ar face tribune pline. Dar totul s-a compensat aseară.
Franța și Elveția au oferit unul dintre meciurile memorabile nu doar ale acestui turneu, ci, cu lejeritate, ar putea figura într-un Hall of Fame al jocurilor epice din istoria de 60 (plus 1) ani ai Europenelor. O tonă de vedete, 6 goluri, răsturnări de situație, intervenții VAR, penalty ratat, reușite de kinogramă, prelungiri și lovituri de departajare. Plus victoria finală a outsiderului. Ce-ți mai poți dori la ultimul meci la tine acasă? Greu de imaginat.
Mulțumirea celor 25.000 de oameni, norocoși să fi fost martorii unui asemenea spectacol, s-a manifestat printr-un val mexican unic la acest turneu, finalizat cu scandarea aceea care nouă ne ridică părul pe mâini: ”România! România!”. Cât de reconfortant e să stai la ”a doua”, alături de Daniel Niculae, Lucică Sânmărtean, Cristi Dulca, Oneață Augustin, Ion Marin sau Vlad Munteanu și să-i vezi pe ei ”rotind” valul și scandând numele țării pentru care au jucat ani mulți. Minunat public, ăsta cu adevărat unit sub tricolor! Semn nu doar că se poate, ci chiar e o binefacere să faci show și fără materiale pirotehnice, scandări triviale, bătăi. Mă rog, excepție câteva ”petarde” pe ici, pe colo prin tribună ? Că doar nu e doar fotbal, ci și un eveniment de tip ”to see and to be seen”.
Poezia acestui meci a avut totuși și o matematică a lui. De regulă, un joc cu 6 goluri e unul spectaculos, dar nu cine știe ce de riguros. Ei bine, acest Franța – Elveția poate fi predat fără rețineri la Școala de Antrenori, iar directorul ei, profesorul Lucian Burchel, prezent lângă mine, cu siguranță că o va face. Are material didactic din plin.
Franța era marea favorită. Diferența uriașă de valoare individuală îi conferea acest statut. Doar că și zeii au migrene. Ale lui Didier Deschamp au fost de stânga, căci ambii fundași laterali, Lucas și Digne, au fost accidentați. Soluția gândită inițial, cea cu 3 fundași centrali, și cu Rabiot improvizat lateral stânga, n-a dat rezultate. Iar principalul vinovat pare să fi fost ”intrusul” în echipă, Clement Lenglet. El l-a pierdut pe Seferovici la primul gol, amintindu-le fanilor Barcelonei de ce au fost nevoiți să suporte un sezon atât de prost.
Pauza prilejuită de intrarea acelui teribilist pe gazon a fost imediat valorificată de antrenorul campion mondial. Franța a revenit la sistemul cu 4 pe fund, improvizând în flancul stâng prin plasarea stoperului Kimpembe. Soluție mult mai eficientă. Dar doar până la pauza mare. Prin lăsarea firească la cabine a lui Lenglet și introducerea lui Coman în flancul stâng, Franța a trecut la o formulă ultraofensivă, cu 4 atacanți, înghesuiți mult în zona central-stânga, fără variantă viabilă în cealaltă parte, atâta vreme cât Griezmann venea des în spatele lui Benzema și Mbappe. Risc mare pentru o echipă care a câștigat Mondialul jucând extrem de asigurat, echilibrat și reactiv. Dar un risc cerut de scor.
Pe această zonă centrală, ”cocoșii” au revenit în joc, marcând 3 goluri în juma de oră. E adevărat, că acolo, din cauza acestui dezechilibru, în dreapta lor au suferit enorm și pe atac, și pe apărare. Doar destinul și inspirația lui Lloris la penalty-ul lui Rodriguez i-au salvat de un handicap de două goluri, în startul părții secunde. Cu 3-1 în minutul 75, Franța părea în sferturi. Doar că ea avea în față un strateg de top și o armată dispusă să dea ultima picătură de sudoare pentru a forța imposibilul.
Derulăm pe repede înainte filmul pentru a surprinde o imagine de final care spune totul despre echipa Elveției. Sommer îi apără penalty-ul decisiv lui Mbappe, toată banca lor inundă terenul și, în grup, aleargă nebuni spre micuța galerie din peluză. Un singur jucător, Granit Xhaka, îl caută din priviri pe Vladimir Petkovic, rămas în spațiul tehnic. În vreme ce colegii lui sprintau spre suporteri, el a fugit glonț la antrenor. Într-o clipă, doi oameni îmbrățișați, căpitanul și selecționerul, arătau tuturor cheia acestui succes. O astfel de lucrare nu se poate face fără un manager iscusit și un lider pe teren, un inginer-șef, desăvărșit. Ceilalți, oricât de meseriași ar fi fost, nu pot niciodată implini o astfel de lucrare fără ei.
Petkovici folosește, de regulă, sistemul cu 3 fundași centrali. Iar pentru a-i prinde pe Seferovici, Embolo și Shaquiri în primul ”11”, a regizat un modul de joc 3-4-1-2. Dar pare singurul de la acest turneu final capabil să alterneze cu succes, în interiorul aceluași meci, variante de 4-4-2. Nu-i de mirare. Omul are 57 de ani de viață, din care, apropape jumătate, 24 de antrenorat. De când a început ca antrenor-jucător la Belinzona, în 1997, și pînă azi, în peste 400 de meciuri pregătite la profesioniști, în campionatele Elveției, Turciei și Italiei, le-a încercat pe toate. De exemplu, când a câștigat Cupa Italiei cu Lazio, în 2012, a bătut pe Juventus în semifinale, jucînd 3-4-2-1, iar pe Roma în finală, folosind un 4-1-4-1.
Cu o asemena experiență acumulată, el a putut rămâne lucid și rațional chiar și când totul părea compromis. Iată câteva decizii luate înainte și pe parcursul meciului.
Acestea sunt mișcările cu care speri să anihilezi și să ajungi la penalty-uri când ai o echipă care valorează ”doar” 288 de miloane de euro și trebuie să te bați cu o Franță de 1 miliard de euro!
Celălalt îmbrățișat din poza de final, Granit Xhaka, a fost antrenorul din teren. A coordonat totul, a dat ritmul, a accelerat când era cazul, a confiscat mingea și a dictat o posesie de ”odihnire” când jocul o cerea. Un lider formal și informal văzut din înaltul tribunei și confirmat și de cifrele reci:
Are un singur minus în opinia mea: nu s-a băgat la penaltyuri în prima serie de 5, deși pe teren nu se mai aflau Seferovici, Shaquiri, Zuber sau Embolo, valoroșii oameni de atac.
Granit Xhaka are 28 de ani și s-a format la academia lui FC Basel. La 17 ani, în 2010, a devenit campion european U17 cu naționala Elveției, alături de alți doi colegi de azi: golgeterul Seferovici și ghinionistul serii, Rodriguez. Generația născută în 1992 este prima care a beneficiat de noul program strategic, scris și pus în pactică de directoratul tehnic al federației elvețiene în urmă cu circa 15 ani.
Granit Xhaka s-a format în Academia lui FC Basel, de acolo de unde au mai plecat în fotbalul mare Shaqiri, Sommer, Embolo (din lotul de azi), Fabian Frei sau Ivan Rakitici. Această structură beneficiază anual de un buget de minimum 6 milioane de euro.
Granit Xhaka joacă acum pentru Arsenal, care l-a cumpărat cu 45 de milioane de euro, iar valoarea lui de piață a ajuns la 22 de milioane de euro conform transfermarkt.
Bucureștiul și România au avut șansa să vadă pe viu toată această istorie. Ce bine dacă ar fi dacă ar reuși să înțeleagă ceva din ea și să găsească și oamenii care să poată facă ce au făcut elvețienii. Ăia pe care, acum vreo jumătate de secol, îi băteam la ei acasă, cu autogolul lui Michaud, deschizându-ne drumul spre Mondialul din 1970.