Andrei Vochin oferă cheia succesului la Jocurile Olimpice: “Gena sportivă, căutată și antrenată”

Așa cum promiteam, continuăm astăzi analiza ultimei ediții a Jocurilor Olimipice. Am pornit de la clasamentul final pe medalii și l-am comparat cu cel al Produsului Intern Brut (PIB), întocmit de instituții financiar-bancare și publicat de Wikipedia. Prima concluzie a fost aceea că țările care produc bani sunt și cele care au livrat cele mai multe performanțe sportive. Evident, sunt și destule excepții, că altfel luam clasamentul PIB și nu mai urmăream JO. Fiecare dintre ele, fie că discutăm despre surprize plăcute sau neplăcute, au explicațiile lor. Câteva dintre ele încercăm să vi le prezentăm aici.

Britania a devenit Mare doar când a dat drumul la bani

Dacă scriam acest material în urmă cu două decenii, marele semn de întrebare ar fi fost desenat deasupra coroanei Marii Britanii. O țară atât de bogată, întotdeauna în primele 10 ale lumii, se regăsea, la sport, undeva în burta ierarhiei olimpice pe medalii, pe la locurile 30 și ceva. Excelenta analiză a colegului Răzvan Nicolae, pe care o puteți găsi aici, explică pe de-a-ntregul cum supușii Reginei au izbutit, de vreo 20 de ani încoace, să devină protagoniști ai întrecerii. La ei era nevoie doar de investiție masivă. Pe care, pe vremea premierului John Major, au făcut-o. Și punct.

India bogată, dar săracă

Ceea ce nu se poate spune despre o fostă colonie britanică, India. Cu un PIB de locul 6 mondial (e adevărat împărțit la peste un miliard de oameni), asiaticii practic nu contează la JO. Au încheiat undeva pe locul 40, bucurându-se în sfârșit pentru medalia de bronz obținută de sportul lor național, hocheiul pe iarbă. Cu bonus aurul sulițașului Neeraj Chopra. Doar că, spre deosebire de Marea Britanie, India nu are capacitatea organizatorică de a realiza o asemenea revoluție în sport, chiar dacă ar avea bani să investească. Plus că, atâta vreme cât sporturile naționale sunt, pe lângă hochei pe iarbă, cricketul sau kabaddi, trebuie să așteptăm ziua în care vor găzui indienii vreo ediție de JO ca să și le bage în program și să numere medalii.

America de Sud, mitul spulberat al națiunilor sportive

America de Sud a fost la rândul ei o dezamăgire. Sau, dacă e să fim corecți, o continuă dezamăgire. Aveam impresia că argentinienii, uruguayenii, chilieniii sunt făcuți pentru sport. Doar că sportul nu înseamnă numai fotbal, rugby sau baschet, iar Jocurile ne arată națiunile cu adevărat sportive. Iar Sud-America, cu toată surpriza, nu pare. Chile, Uruguay, Peru, Bolivia n-au luat nicio medalie, așa că rămânem cu Zamorano, Luis Suarez sau Cubillas în gând.

Digi24.ro

Oamenii sunt uluiți când află ce vârstă are acest bărbat. Cum reușește să păcălească procesul de îmbătrânire și cât îl costă pe an

Argentina, spre exemplu, a terminat abia pe locul 60, deși în clasamentul PIB ocupă poziția 30. O națiune puternică, dar un popor care se pare că-și poate etala calitățile doar în grup, de vreme ce toate cele 3 medalii obținute la Tokyo au venit de la rugby în 7, volei și hochei pe iarbă. La individual însă absolut nimic. Normal, până și tangoul se ”joacă” în doi

Brazilia a fost cea care a spălat onoarea sud-americanilor. Cea mai mare și mai bogată țară din zonă și-a respectat statutul, cucerind 21 de medalii. Nu știu de ce, dar cred că cea mai iubită va rămâne tot cea a lui Dani Alves și a coechipierilor lui. Jos pălăria însă pentru tot sportul brazilian!

Caraibele, fibra rapidă care decide sprintul

Dar performanța sportivă nu ține doar de buget. Gena sportivă, mediul și antrenamentul transformă multe națiuni mici și nu foarte bogate în adevărate forțe ale sportului mondial.

Jamaica e 128 la PIB, dar 26 la medalii. Dominicana, Bahamas sau Bermuda stau rău la finanțe, dar câștigă majoritatea medaliilor la probele atletice de sprint. Iar Tokyo nu e nicidecum o întâmplare. Din anii ’60, de când au început să participe la Jocuri, sprinterii campioni olimpici provin din acea zonă. Usain Bolt, cel mai rapid om al planetei, e cel mai cunoscut. Lista e extrem de lungă și voi aminti doar câțiva, fete și băieți, despre care au auzit și neofiții: Merlene Ottey (ulterior Page), Veronica Campbell Brown, Asafa Powell, Shelly-Ann Fraiser-Pryce, etc. Ca să nu mai spunem că și atunci când concurează sub alt drapel, precum canadianul Ben Johnson, nu-și ascunde originea de băiat născut în Falmouth, Jamaica. Sau ca legendarul Michael Johnson, născut în Dallas, SUA, din părinți caraibieni.

Digisport.ro

Mai dur nu se putea! A venit ”nota de plată”, după gestul golănesc fără precedent făcut de un luptător către fata din ring

”Ce naiba e acolo?”, s-au întrebat oamenii de rând, dar și cei de știință. Cu ajutorul lui David Epstein, autorul fermecătoarei cărți ”Gena Sportivă”, am aflat multe dintre secretele sportului. Doi cercetători, Errol Morisson, eminența cenușie în medicina diabetului în Jamaica, și Yannis Pitsiladis, biolog și expert în obezitate la Universitatea din Glasgow, s-au pus pe studiat și, după ani buni, au descoperit că aproape toți jamaicanii posedă o mutație genetică menită să scadă volumul de hoemoglobină din sânge. Asta conduce către transformarea, în mii de ani, a organismului acestora, în sensul în care musculatura lor a devenit tot mai bogată în fibre cu contracție rapidă. Cele care decid probele atletice scurte. Nu intru în amănuntele care susțin că ”vinovată” de această transformare ar fi chiar malaria, de care stră-stră-strămoșii lor, veniți ca sclavi din Africa de Vest, s-au luptat să scape. Și care le-a modificat, în scop de apărare, ADN-ul.

9 medalii a luat Jamaica, toate la atletism și toate în probele de viteză

După ce au depistat gena, cercetătorii au remarcat că fără antrenament și un mediu propice performanței, jamaicanii rămâneau doar simpaticii barmani care acompaniază muzica lui Bob Marley. Încă din 1920, pe tot teritoriul țării se organizează întreceri la care participă toți oamenii cu vârste între 5 și 90 de ani. Iar de prin anii ’70, când au realizat ce potențial este acolo, universitățile americane au început să acorde burse. Pentru ca, mai târziu, jamaicanii să se organizeze la nivel de stat și să creeze propriile campusuri de pregătire și propriile centre de cercetare a performanței sportive.

Africa de Est, ținutul înalt al anduranței

Un alt caz de studiat este cel al probelor atletice de rezistență. Cu ajutorul lor, Kenya, Ethiopia și Uganda au strâns împreună 18 medalii. Toate la atletism și toate în probe de distanță medie și lungă. Mai mult decât atât, trei sferturi dintre medaliați fac parte din doar două mari triburi: Kalenjini din Kenia și Oromo din Ethiopia. Și în acaestă situație, ne explică David Epstein, avem de-a face cu o mutație genetică, care le-a transformat organismul în asemenea mod încât să se acomodeze la locurile lor natale, aflate undeva la peste 2.400 de metri altitudine.

Asta-i partea genetică. Mediul i-a ajutat și el să se acomodeze la acest gen de probe. Marea majoritate a copiilor kalenjini au fost nevoiți zilnic să parcurgă peste 5 kilometri pentru a ajunge la școală. Iar de cele mai multe ori trebuiau să-i parcurgă în alergare pentru a nu întârzia și a face cunoștiță cu nuiaua învățătorului.

În fine, antrenamentul de care au beneficiat ulterior, când Lumea Nouă a realizat ce potențial de performanță este acolo, în Estul înalt al Africii, a contribuit decisiv la succesele enorme pe care acești sportivi subțiri și rezistenți le-au obținut. Dar, pentru că timpul, spațiul și, poate, răbdarea unora dintre cititori sunt limitate vă invit să citiți lucrarea lui Epstein. E fabuloasă!

Noua Zeelandă, locul unde sportul e religie

O altă situație favorabilă o întâlnim în Noua Zeelandă. Locul 13 în clasamentul pe medalii, sportivii de la Antipozi reprezintă o națiune extrem de civilizată, dar care produce mai puțin decât România. Doar că acolo activitatea fizică este religie. De la grădiniță, fiecare individ este obligat, prin curicula educațională, să facă minimum 60 de minute de sport pe zi. Media e undeva la 3 ore zilnice, iar rezultanta e aceea că peste jumătate din totalul populație participă la cel puțin o competiție anuală. Așa se explică mai simplu cum o țară cu o populație de numai 5 milioane de locuitori a strâns la Tokyo un total de 20 de medalii, obținute, atenție!, la nu mai puțin de 11 sporturi!!!

România, trezește-te!

Per total, concluzia e una simplă. Pentru de sportul de mare performanță e nevoie și de bani. Dar mai înainte, e nevoie să cauți gena sportivă, să-i oferi un mediu în care să poată ieși la suprafață și, în final, să-i creezi cadrul de antrenament care s-o pună în valoare. Când se vaită de fonduri astăzi, sportul românesc ar trebui să realizeze că mai întâi trebuie să-și regăsească gena sportiva existentă din plin și pe aceste meleaguri, să creeze mediul în care să se manifeste și de unde să fie selectată (că doar n-om sta toți să facem biopsii pentru a determina în laborator dacă suntem făcuți sau nu pentru vreo probă sportivă) și, apoi să-i ofere metodologia de antrenament care să-l ducă spre marea performanță. Dar pentru toate astea îți trebuie voință politică și strategie tehnică. Upss, iar am fluierat în biserică!