Sport
Betano Left
Betano Right
Betano TOP

Andrei Vochin prefațează EURO 2024 cu amintiri de la turneele finale trăite la „locul faptei”

Consilierul președintelui FRF Răzvan Burleanu participă „la locul faptei” a 10-a oară la un turneu final fotbalistic, EURO 2024, primul fiind memorabilul Mondial din SUA 1994.
15.06.2024 | 11:02
Andrei Vochin prefațează EURO 2024 cu amintiri de la turneele finale trăite la „locul faptei”. Foto: colaj Fanatik din arhiva personală
ADVERTISEMENT

„Turneele finale sunt locul în care un ziarist poate atinge într-o lună toate genurile jurnalistice, locul în care își poate face meseria în toată complexitatea și frumusețea ei”, spunea Andrei Vochin înainte de a pleca la al 10-lea turneul final, al 5-lea european. acum, ca și în 2016, în postura oficială de consilier al președintelui FRF Răzvan Burleanu. Amintirile sale vi le oferă FANATIK într-un amplu interviu cu gândul la aventura României la EURO 2024 din Germania.

Andrei Vochin prefațează EURO 2024 cu amintiri de la turneele finale trăite la „locul faptei”

Andrei, fără încălzire, care a fost primul turneu final la care ai fost prezent la „locul faptei”?

ADVERTISEMENT

– Mondialul din 1994, în SUA. Am fost cel mai tânăr ziarist, aveam 24 de ani… Am ajuns acolo datorită unei promisiuni făcute la bucurie mare de Dumitru Dragomir, la finalul meciului care a calificat România, 2-1 la Cardiff, cu Țara Galilor.

„Băăăi, Traiane…”, așa-i spunea el lui Mircea Sandu… „Băăăi, Traiane, noi v-am adus noroc să mergeți la Mondial, că suntem toți aicea, și noi mergem, mă, în America, să vă purtăm noroc și-acolo”…„Păi ce, mă Mitică, plătești tu la toți drumul?”, a râs Mircea Sandu. „Da, mă, la ăștia ai mei le plătesc la toți!”, „Băi, să nu uiți!”…

ADVERTISEMENT

Eram de la „Sportul românesc”, ziarul lui nea Mitică, Ovidiu Ioanițoaia, Mihai Ciucă, Nicușor Stan și eu. Pe culoarul de la vestiare, alături de toți „baronii” presei noastre, Ioan Chirilă, Dan Pătrașcu, Marius Georgescu, Ion Bocioacă, Horia Alexandrescu…

Și, vrând, nevrând, nea Mitică a trebuit să se țină de cuvânt și să-mi dea bani pentru turneul final din SUA, jumătate de an mai târziu…

ADVERTISEMENT

EURO 1996 – „Am simțit pe pielea mea ce înseamnă «kick and run», în echipă cu Marius Stan, Ioan Andone, Nae Manea, Ile Balaci și MM Stoica”

Ai fost… mondial înainte să fii european…

-Da, se poate spune așa… Apoi, în 1996, Mitică Dragomir era și președinte la LPF și pe mine m-a „lipit” de o delegație a Ligii, formată din reprezentanți ai cluburilor din Ligă…

Marius Stan, MM Stoica, Ioan Andone, Gică Chivorchian, fostul arbitru Ion Danciu, care ne-a cântat tot drumul, Dumnezeu să-l odihnească… eu eram, încă, tot cel mai tânăr, aveam 26 de ani…

ADVERTISEMENT

Am umplut un autocar care urma să străbată drumul București – Newcastle în vreo săptămână, cu opriri pe parcurs, ca o excursie… atunci am văzut prima oară Parisul.

Ai făcut pe drum șapte zile și România a fost eliminată în trei… 0-1 cu Spania pe 10 iunie și 0-1 cu Bulgaria pe 13, ghinion, pa și la revedere…

– Da, miza noastră a dispărut repede atunci… Pentru mine, satisfacția fotbalistică s-a mutat de pe marile stadioane pe terenul din apropierea pensiunii în care am stat, unde aproape în fiecare seară am jucat fotbal pe un gazon natural impecabil…

Și apropo de asta, fiecare meci al echipelor naționale era precedat de un meci al ziariștilor din țările respective. Nu pe același stadion, evident… 😊

Meciul cu ziariștii bulgari s-a jucat după meciul „mare” chiar… Cei mai mulți ziariști erau foști fotbaliști care colaborau cu presa… La noi erau Ioan Andone, Marius Stan, MM Stoica… Ilie Balaci și Nae Manea, Dumnezeu să-i odihnească… și s-a făcut o echipă în care eu nu mai aveam loc.

…Doar că n-aveau portar! Eu portar nu fusesem în viața mea, am jucat atacant cât a ținut cariera mea fotbalistică, până la nivelul juniorilor mari… la Steaua și Sportul Studențesc. Așa că… m-am propus în poartă! „Păi ai mai apărat”?, „Aaaa, de multe ori am apărat!”. Și am primit echipamentul naționalei, mi s-a cântat imnul…

Bulgarii n-aveau nici ei decât vreo șase, șapte ziariști… le-au dat englezii de la clubul pe terenul căruia jucam niște juniori. Atunci am văzut ce înseamnă „kick and run” (n.a. – lovește-o și fugi sau, mai clar, lungă și pe-a doua) din teren. Cum jucau acei copii. Și cum jucau românii.

Bulgarii n-aveau nicio treabă cu fotbalul… ca să- răspund și eu lui Stoicikov… Noi pasam, jucau fundași centrali Ando cu Marius Stan, pasau pe linia de fund, făceau posesie, deschideau la margine la Nae și Ilie… Englezii, în schimb, când capturau mingea, oriunde, o azvârleau pe extremă, ăla de acolo fugea de dădeau dracii-n el, centra la vârful de atac, care trăgea din orice poziție.

Ne-au bătut cu 3-1, numai copiii ăia patru englezi au făcut tot jocul… Am avut marea performanță de  scoate din vinclu o căpățână și una singur cu atacantul, m-a felicitat Ilie Balaci, marele Ilie Balaci, pentru ce făcusem eu în regatul lui, pe teren, pentru mine a fost uluitor!

Golul nostru a fost dat de MM, cel mai puțin fotbalist dintre fotbaliștii adevărați de pe teren, un gol de o frumusețe rară: a primit o minge pe la 25 de metri, s-a lăsat un pic în dreapta ca să evite un bulgar-bolovan și a trăsnit-o în vinclu. Traiectorie perfectă, am văzut-o din poarta noastră, curbată, direct la casa păianjenilor.

EURO 2000 – Greșeala tehnică de la România – Anglia 3-2 și cronica de vis rămasă doar un vis…

Ai fost apoi și la EURO 2000, când am reușit în premieră să ieșim din grupă…

– În 2000 a fost cel mai bun EURO al nostru, cu singura victorie din cele 16 meciuri ale celor cinci participări de până acum… Și mi-a rămas ceva în cap de atunci, din cauza unei… greșeli tehnice.

România – Anglia, ultimul meci din grupă, victorie obligatorie combinată cu orice rezultat în cealaltă partidă, dar nu victorie a Germaniei cu Portugalia. Andrei Niculescu era geană pe celălalt meci, eu scriam cronica, în timp real, la ai noștri, trebuia trimisă în momentul în care se fluiera finalul.

Din punctul meu de vedere, a fost cea mai bună cronică pe care am făcut-o în viața mea, la orice eveniment sportiv. Atât de bine mi-a părut că ieșise, nu numai descrierea jocului, dar și toate senzațiile, reacțiile din tribună… românii, englezii, portughezii, germanii… toată emoția strânsă la meciul ăla roller-coaster… 1-0, 1-1, 1-2, 2-2, 3-2 din penalty în minutul 89, nebunul de Ganea…

Și când am apăsat butonul „send” toată minunăția aia de muncă a mea s-a… pierdut! Nu știu de ce nici azi… am apăsat „delete” din grabă… nu știu… cert este că a dispărut pur și simplu, nu s-a putut recupera nimic…

…Am încercat să o reconstitui, dar se dusese fiorul emoției din timp real… Niciodată, dar niciodată, o cronică făcută la televizor nu va fi comparabilă cu o cronică scrisă în tribună… o mai spun o dată: niciodată!

EURO 2000 – Diferența de „sânge” dintre nemți și portughezi

Ai rămas măcar cu bucuria calificării…

– Da, eu sunt genul de ziarist care se implică în victoriile și înfrângerile echipei naționale ca și când ar fi și o mică parte, contribuție, simțire de la mine, mândria de a te opri străinii pe stradă să te felicite când te aud vorbind românește după o victorie și amărăciune că e cumva și vina ta la o înfrângere, că poate ai deranjat cumva și ai stricat starea echipei…

De aceea mi se pare cumplit de nedrept să fim acuzați… și să fiu acuzat că m-am bucurat că echipa națională a pierdut un meci, este o prostie imensă… Eu nu am fost genul de ziarist care să mă ascund în pom ca să „scot” o știre „senzațională” de peste gard. Dacă mi s-a spus că nu se poate, nu se poate, am respectat asta. La echipa noastră națională… Că la alții am mai încercat… 😊

Cum adică?

– Eu și Andrei Niculescu eram axați pe adversarele României. În 2000, am jucat primul meci cu Germania. Am identificat unde stăteau nemții, undeva lângă Aachen, am ajuns acolo, un castel într-o pădurice, aristocrație, fast, tradiție… era și o nuntă de șmecheri și veniseră ăia cu mașini de epocă, parcă eram în serialul ăla german „Moștenirea familiei Guldenburg”…

Și era antrenament închis. Hai, am zis, să-i pândim, poate îi vedem pe Mehmet Scholl, Oliver Bierhoff, Lothar Matthäus, Oliver Khan, Thomas Hässler, Michael Ballack… nume „grele”, fotbaliști adevărați…

Era și un teren acolo, care nu era protejat de forțe de ordine, ba mai mult, se plimbau pe acolo bunicuți cu nepoței, se mai opreau, se mai uitau… Băi, nu poate fi naționala Germaniei pe teren, noi știam de la Pițurcă, de la nea Puiu, nici vrabia nu zbura la antrenamentele lor… N-are cum să fie ăsta…

Erau unii pe teren, se jucau, se antrenau… Când ne-am apropiat așa, ușor, ușor, ăia erau! Naționala Germaniei! Deși era anunțat antrenament închis. Da, eram numai noi, bunicuții și nepoțeii… niciun ziarist german!

Într-un cort imens, o sută și ceva de ziariști, cuminți, așteptau să se termine antrenamentul„ închis”, cum era pe program, urmat de conferință de presă. Disciplină germană.

Și meciul doi jucăm cu Portugalia. Și iar ne ducem să vedem unde stau portughezii, „match day minus two”, cu două zile înainte de meci, noi cătam cantonamentele, să vedem ce se întâmplă în cantonament, ce stare de spirit au, să vedem dacă se accidentează vreunul…

Ne apropiem, eu conduceam și deja erau mașini pe ambele laturi ale drumului… o străduță, că era o localitate rurală… niciun loc de parcare… Băi, n-are cum, e antrenament închis, nu-i aici… Acolo era!

Terenul era împrejmuit cu panouri publicitare, nu se vedea nimic, dar copacii din jur aveau ciorchini de ziariști portughezi! Ciorchini!!! Să găsească o poziție să facă o fotografie, să vadă ce fac Figo, Rui Costa, Nuno Gomes, Paulo Bento, Sérgio Conceição… Timp în care poliția locală încerca să-i dea jos amenințând-i că dau cu gaze! Era o nebunie totală!

Nicio comparație posibilă cu nemții… deși ambele antrenamente erau închise. Diferență de sânge, de mentalitate, de cultură până la urmă. La englezi n-am mai fost decât la conferința de presă.

EURO 2008 – În piscină, „sub acoperire”, cu Del Piero, De Rossi și Ambrosini

Și am ajuns în 2008, în Elveția și Austria…

– În 2008, am plecat la Zürich de la Barcelona, unde organizase Gazeta „celebrul” meci de pe „Camp Nou”, în care am avut onoarea nu numai să joc, dar și să dau gol. Un vis pentru mine, fan al Barcelonei.

Eu și Andrei Niculescu făceam, cum am mai spus, meciurile adversarelor României și ne-am cazat la un hotel în cartierul Oerlikon, în nordul orașului, hotel agreat de UEFA, unde veneau echipele care aveau meciul la Zürich.

Urmau să joace Italia cu Franța, în ultimul meci din grupă, toată presa era buluc în Gara Centrală din Zürich. Italienii nici n-au mai ajuns la Gara Centrală, pentru că acel hotel era chiar lângă gara din Oerlikon, au coborât acolo și doar au traversat strada la hotel.

Și uite-ne pe mine și pe Andrei stând la un Starbucks, la cafeluță, prima dată în cariera mea de ziarist când au venit fotbaliștii la mine, nu m-am dus eu la fotbaliști… 😊

Del Piero, Pirlo, Buffon, Gattuso, Cassano, Zambrota, De Rossi, Chellini, Pannuci, îți dai seama… Ne-am băgat în seamă cu ei, am luat autografe, ne dădeam suporteri, nu ziariști că ieșea scandal…

Cel mai frumos a fost că… era un hotel înalt și la ultimele două etaje era zona de spa, saună, jacuzzi, piscină de unde se vedeau munții cu zăpadă pe piscuri… După ce nea-m făcut treaba și am trimis la redacție articolele, italienii erau la somn, am zis să facem și noi o piscină, de relaxare.

Iar la piscină, eram la bălăceală, în apă, și apar Del Piero, De Rossi și Ambrosini, s-au băgat în piscină, lângă noi… Noi, să vorbim românește, să-și dea seama cine suntem? Sau numai să urmărim doar ce fac, ce vorbesc? Și n-am vorbit, ca să nu ne deconspirăm, mai aveam de stat o noapte la hotel ăla… „sub acoperire”. 😊 Și am făcut o baie în liniște alături de ei. Apoi a venit un kinetoterapeut și i-a luat într-o zonă de recuperare…

EURO 2016 – Parisul armat și „Pitbullul” francez de securitate care le-a cerut un… troler cu însemnele naționalei!

În 2016 nu mai erai ziarist, erai oficial FRF…

– Da, au fost cu totul și cu totul alte stări. Mai ales că, așa cum îți ziceam, la fiecare victorie sau înfrângere consideram că și eu, ca ziarist, am un pic de participare și la bucurie, și la supărare.

Îți dai seama cât de mult m-am simțit implicat ca oficial… Erau niște decizii ale unei echipe din care făceam și eu parte. O echipă în care părerile mele erau ascultate și, o parte, puse în practică. Este cu totul și cu totul o altă încărcătură, am resimțit din partea cealaltă a „baricadei”, de unde veneam, din presă, criticile și nedreptățile mult mai mult. Sunt cu totul alte trăiri.

Am și prins Parisul tensionat, cumva în stare de asediu, era după atentatele terorist de la stadionul Stade de France și teatrul Bataclan, din noiembrie 2015…

Apăsător Parisul vesel…

– Eee, au fost și niște chestii haioase, apropo de asta, până la urmă. Noi am luat un castelaș lângă Paris, doar jucam în grupa Franței, în capitală, nu? Avea un nume  complicat… Tiara Chateau Hotel Mont Royal Chantilly, chiar un castelaș transformat într-u hotel de 5 stele. Nu l-am putut luat pe tot, dar era construit cu niște aripi total separate între ele, și ne-a acceptat UEFA pentru că putea să ne asigure securitatea.

Când am ajuns în prima zi la castel, în afară de o pază obișnuită, cum mai văzusem la alte turnee finale, era și o pază militarizată. La fiecare cameră a noastră era un agent non-stop la ușă, pe hol. La fiecare cameră. Aveau un scăunel, nu se mișcau de acolo. În ture, evident. Salut, bonjour, comment ça va?, bonne soirée… Repet: non-stop.

Și vine șeful dispozitivului în prima seară, eram pe terasa castelului cu team-managerul Cătălin Gheorghiu, ofițerul de presă Gabi Berceanu, ofițerul de ordine și siguranță Sorin Cojocaru, și ne povestește despre Bataclan, că a fost implicat în operațiune și se emoționa pe măsură ce povestea și spunea că va rămâne coșmarul vieții lui. Pentru că o fracțiune de secundă l-a avut în cătare pe unul dintre teroriști înainte să apuce să omoare pe cineva și i-a intrat peste el un ostatic și n-a mai apucat să tragă… Era marcat de chestia aia… Un tip mai mic, chelios, vânjos, tipul de luptător, pitbull killer cu care n-ai nicio șansă dacă-l superi.

Și, când să plecăm în camere, zice: „Știți, am și eu o mare rugăminte… să-mi dați și mie, dacă se poate, un troler cum aveți voi, dar identic vreau”. Aveam trolere de la Joma, care ne dădea și echipamentul… „Și mai zice lumea că noi, românii, suntem pomanagii după mocăciuni, ia uite și la francezi”, îl bârfeam între noi… Bă, chiar așa, pe față… Dar i-am dat, că aveam de rezervă…

A doua zi plecăm la antrenament, cu trolerele „naționale”, omul nostru și el cu trolerul după el. Ia uite, mă, chiar îi face plăcere… Deja mi se mai înmuiase inima și prima părere. Îmbrăcat în costum oficial FRF, de națională, că li se dăduseră ca să nu atragă atenția, dar ce face cu trolerul? Și când ajungem la stadion, se așază și desface trolerul… era plin de arme și de muniție!

El nu ne-a spus pentru ce are nevoie de troler, dar am înțeles că nu trebuia să iasă în evidență cu nimic, să nu atragă atenție cu nimic, să fie unul dintre noi… Și camuflase tot ce avea nevoie în caz de, Doamne ferește, intervenție de forță majoră. Și peste tot pe unde am fost, omul ne-a însoțit cu trolerul după el. Așa va rămâne toată viața pentru mine imaginea Parisului din 2016: oraș armat.

„A fost singura dată în viața mea când am plâns din cauza fotbalului”

Cum ai trăit umilința cu Albania, 0-1 la EURO 2016?

– Din momentul în care ne-a dat Sadiku golul, n-am mai putut să stau pe scaun… în tribună… am plecat… n-aveai voie să fumezi în stadion, evident… era o esplanadă unde se putea fuma… eu am făcut, cred, peste zece kilometri mergând de la un capăt la altul al esplanadei ăleia și cred că am fumat un pachet de țigări… (se oprește, se gândește preț de câteva secunde, parcă nu vrea să-și mai amintească acele clipe…)

A fost unul dintre cele mai dezamăgitoare momente din viața mea… făceam parte… mă simțeam parte din acel eșec. A doua zi, când am plecat cu trenul la Paris, meciul s-a jucat la Lyon, a fost singura oară în viața mea când am plâns din cauza fotbalului. M-am dus la capătul vagonului și am dat-o pe lacrimi…

…Ăsta sunt eu… Atât de supărat eram… pentru că era România, pentru că era jobul meu și pentru că mi s-a părut că puteam face o performanță, eram aproape să facem o performanță, nu era imposibil de făcut. Doar că, probabil, cu toții, n-am gestionat bine situația…

„Turneele finale, pentru mine, au fost momentele cele mai așteptate ale carierei de jurnalist, de care mă bucuram din doi în doi ani. Locul în care un ziarist poate atinge într-o lună toate genurile jurnalistice, locul în care își poate face meseria în toată complexitatea și frumusețea ei. Ești liber să faci ce vrei, ești pe terenul tău propriu tot timpul. Totul ține de harul tău, de pasiunea ta, de dorința ta”

„Eu mi-am ales întotdeauna la turneele finale zone în care să pot să-mi fac timp să dau oamenilor din țară și descrieri ale locurilor prin care mergeam și atunci mi-am hrănit și nevoia mea de a vedea niște lucruri, pentru că, într-adevăr, dacă ești lipit doar de echipa României la un turneu final, nu vezi nimic. Ești cu echipa și numai cu echipa tot timpul și când se termină turneul te întrebi în ce oraș ai fost”

„Campionatul mondial din SUA 1994 a rămas numărul 1 pentru mine nu numai pentru că a fost primul turneu final, dar am fost cel mai tânăr ziarist din delegația României, aveam 24 de ani, lucram cu Ovidiu Ioanițoaia, m-am întâlnit prima dată cu Cristian Țopescu, care mă felicitase pentru scrisul meu și nea Vania era la trei scaune de mine, pentru mine era atunci ca tot Universul. Plus evoluția istorică a echipei naționale”

„Anghel Iordănescu mă ruga să-l ajut cu date statistice, câte șuturi a dat atacantul cutare, unde și cât joacă nu știu ce adversari, ce antrenori au la echipele de club, în ce sistem au dat cel mai bun randament, chestii de statistică. Cum fac și acum cu Edi, ca să-l ajut cum pot mai eficient. Uite, am descoperit, de exemplu, o statistică referitoare la Lobotka, mijlocașul central al slovacilor, care îl plasează în Top 5 jucători care pierd foarte greu mingea. În toată lumea! Și i-am dat-o lui Edi”

„Decizii eu nu am luat niciodată la FRF, pentru că nu e meseria mea. Meseria mea, așa cum spune și numele, este consilier. Mă întrebi ce părere am, eu îți răspund, apoi decizia este a ta. Dar eu, cum sunt construit, mi-o asum și eu. Au fost multe momente în care mi-am asumat decizii contrare voinței mele, dar mi le-am asumat ca echipă”

„Dumitru Dragomir a fost un patron extraordinar de bun din foarte multe puncte de vedere. Mă refer la perioada cât am lucrat la Sportul românesc. În primul rând, nu a venit niciodată la mine, cel puțin, să-mi spună să scriu într-un fel sau altul, iar din punctul de vedere al recompensei financiare, extraordinară la început… 10.500 de lei pentru mine, student în anul 4 la Mecanică, în Politehnică, față de 6.000 de lei cât câștiga tata după 35 de ani de muncă… bine, mâncați apoi banii ăia de inflație, dar oricum a fost, nea Mitică n-a întârziat nicio zi salariul”

  • 10 este EURO 2024 în șirul turneelor finale la care a fost prezent Andrei Vochin: CM 1994, EURO 1996, CM 2998, EURO 2000, EURO 2004, CM 2006, EURO 2008, EURO 2016 ȘI EURO 2020.
  • 10 ani au trecut de când a… trecut Andrei Vochin de „partea cealaltă” a fenomenului fotbalistic, din presă în „loja” oficială, consilier al președintelui FRF Răzvan Burleanu, ales în acel an după 24 de ani de „domnie” a lui Mircea Sandu
  • 24 de ani numără cariera de jurnalist a lui Andrei Vochin, din 1990 până în 2014: Tineretul liber, Curierul național, Sportul românesc, Prosport, Gazeta sporturilor
ADVERTISEMENT
2,62 este cota oferită de BETANO pentru pronosticul „1X și sub 2,5 goluri” la meciul România - Ucraina