„Cred că suntem aproape de grevă! Este lesne de înțeles de ce. Întrebați orice jucător și vă va spune același lucru. Dacă va continua așa, vom ajunge într-un punct în care nu vom avea altă opțiune. Este ceva ce ne îngrijorează.
Cred că este prea mult. Cineva trebuie să aibă grijă de noi, pentru că noi suntem protagoniștii acestui sport, sau acestei afaceri, numiți-o cum vreți. Nu totul ține de bani și de marketing, este vorba și despre calitatea spectacolului”. Cuvintele aparțin lui Rodrigo Hernández Cascante. Rodri, pe numele lui de scenă, spaniolul s-a alăturat unui grup în expansiune. Înaintea lui, belgianul Curtois, brazilianul Alisson sau colegul de la City, portughezul Bernardo Silva s-au înscris la cuvântul apăsat al amenințărilor. Cu toții au acuzat același lucru, numărul enorm de meciuri la care sunt forțați să joace pe parcursul unui an. Iar în urma lui, aseară, a venit și francezul Kounde, pentru cunoscătorii de fotbal fundașul dreapta al Barcelonei, pentru cei mai fashioniști tipul acela simaptic care-și face codițe și se prezintă pe la reuniri în ținute pentru care, bănuiesc, s-ar părui mai degrabă fetele.
Cu toții, nemulțumiții susțin că, prin apariția unor noi competiții la nivel de echipe naționale sau de club (de exemplu Mondialul Cluburilor, Liga Națiunilor) sau a unor noi formate (de exmplu cel al Ligii Campionilor sau Campionatul Mondial), fotbaliștii de top ar ajunge să joace și 70 de meciuri pe sezon. Deși până acum s-a întâmplat rar așa ceva, e posibil ca în viitorul apropiat să avem mai multe astfel de cazuri.
Îl prețuiesc enorm pe Rodri. Mi se pare că, în ciuda faptului că are colegi cu branduri mai strălucitoare și la club (Haaland, De Bruyne) și la echipa națională (Yamine Lamal, Nico Wiliams, Pedri), mijlocașul este omul cheie al echipelor lui. Un metronom în centrul terenului care are o medie de pase corecte de aproape o sută per meci, cu un procent de reușită de circa 90%. Un om care dictează ritmul echipelor sale, care comandă și atacul și defensive și care, la greu, mai apare și la finalizare pentru a debloca sau închide meciuri cruciale.
Îl mai apreciez pe Rodri pentru modestia sa, pentru cumpătarea de care dă dovadă, pentru spiritul lui de anti-vedetă. Și, nu în ultimul rând, pentru amănuntul că face parte din liga selectă a marilor fotbaliști care refuză să-și tatueze corpul. Într-o lume în care copiii copiază în primul rând lucrurile rele, Rodri e acel tip de idol pe care mi-aș dori să și-l aleagă fiecare aspirant la marea performanță.
Dar, cu toate astea, răbufnirea lui nu o pot înghiți pe de-a-ntregul. Omul are dreptate până la un punct. Să joci 60 de meciuri pe an, asta înseamnă, la o medie de două jocuri pe săptămână, aproape 8 luni de muncă în continuu, fără zile libere legate, cu toate weekendurile pline. În fapt, jucătorii de top, încep pregătirile la jumătatea lui iulie și încheie sezoanele undeva după 10 iunie, când echipele naționale își dispute ultimele meciuri. Din doi în doi ani chiar până în iulie, când sunt turneele finale europene sau mondiale. Practic, un an întreg în care vacanțele nu pot fi mai lungi de două săptămâni, iar zilele cu familia, din care fotbalul să dispară complet, nu mai apar legate decât în cazul accidentărilor sau suspendărilor. Un expert în legislația muncii ar spune imediat că tot acest program reprezintă un abuz. Și, e posibil, ca în cazul unui diferend între jucători și administratori, oamenii în robe să aibă suficiente argumente probatorii.
În 1986, când a câștigat Cupa Campionilor, Steaua a jucat 8 meciuri până la finala cu Barcelona. Astăzi, cu noul format al UCL, finalistele vor fi jucat 8 meciuri doar pe tabloul principal, ele urmând a fi completate cu alte 6 sau 8. Deci un număr dublu de meciuri. În 1986, fiecare jucător al Stelei a fost recompensat cu un autoturism ARO pentru câștigarea trofeului. În această vară, fiecare titular al celor de la Real Madrid a încasat câte 1,4 milioane de euro pentru câștigarea Ligii Campionilor.
Cu bunul lui simț în continuare activ, Rodri a avut totuși o acoladă în declarația lui (”Nu totul ține de bani și de marketing, este vorba și despre calitatea spectacolului”). Doar că marea problemă tocmai de aici vine. Fotbaliștii de ieri, nu neapărat cei ai Stelei, (care, oricum, au primit mult prea puțin față de performanța atinsă) încasau sume înzecit mai mici față de cei de azi. Pretențiile din ce în ce mai mari ale starurilor zilelor noastre declanșează o cascadă a nevoilor tot mai mari ale angajatorilor de a încasa. Fiecare solicitare nesimțită a impresarilor va provoca patronatul la găsirea unor noi modalități de expunere. Ca să facă rost de muntele de bani cerut de jucător, administratorul trebuie să încaseze. Și ca să o facă trebuie ca să-și prezinte produsul pe tarabă de cât mai multe ori. Și-n campionat, și-n cupe europene, și-n Mondialul cluburilor. Că echipele naționale oricum rămân, procentual, cu din ce în ce ai puțin. Apropo, din 2026, nu vor mai fi 5 ferestre pentru naționale, ci doar 4 (martie, iunie, octombrie și noiembrie).
Pe lângă lupta sindicală pentru micșorarea numărului de jocuri, Rodri se află și în negocieri pentru noul său salariu. E nefericit că nu câștigă decât 7,5 milioane de euro pe an și și-ar dori măcar 12, ca să-l egaleze pe De Bruyne spre exemplu. Corect fotbalistic, repet, le-ar merita cu prisosință. Dar 12 milioane de euro pe an înseamnă un milion de euro pe lună. Asta ar veni cam 33.000 de euro pe zi, circa 1.400 de euro pe oră. Cu alte cuvinte, de fiecare data când ațipește la prânz, omul se trezește în buzunar cu salariul mediu al unui concetățean spaniol. Adică al acelui om care nu se satură niciodată să-l vadă pe Rodri jucând, iar pentru asta nu este plătit, ci, din contra, plătește. Biletul de meci, abonamentul la cablu, tricoul de joc, berea și cârnatul de dinainte de meci. Fără să obosească vreodată.