Andrei Vochin, semnal de alarmă despre un subiect extrem de sensibil în fotbalul românesc: „Un meci de copii, o lecție despre cum NU trebuie să fii părinte”

Scenele petrecute la un meci de copii U10, Raiders – Steaua, în care un tată și-a îndemnat fiul să „rupă picioarele” unui alt copil, sunt mai mult decât revoltătoare. Sunt un eșec profund al educației, al bunului simț și al rolului de părinte. Când un adult, presupus model pentru propriul copil, ajunge să strige asemenea monstruozități, nu mai vorbim despre fotbal, despre fair-play sau despre sport. Vorbim despre violență, despre lipsă de discernământ și despre un individ care nu are ce căuta nici în tribune, nici în preajma copiilor.

Când părinții devin agresori, nu susținători

Un tată care își îndeamnă copilul să provoace o accidentare intenționată nu este părinte. Este un pericol pentru sport, pentru educație și pentru societate.  Fotbalul de juniori nu este despre trofee, nici despre scoruri. Este despre formare, despre disciplină, despre învățare.

În aceeași măsură în care copilul învață să paseze sau să respecte adversarul, și arbitrul – adolescent, la rândul lui – învață cum să conducă un meci. Să îl agresezi verbal, să îl jignești sau să îl acuzi de „hoție” pentru o greșeală firească la vârsta și experiența lui este la fel de toxic ca îndemnul „rupe-i picioarele”. Pentru că nu mai educi, ci instigi. Nu mai construiești, ci distrugi.

Ce a transmis acel tată copilului său? Că victoria contează mai mult decât integritatea fizică a altuia? Că dacă ceva nu-ți convine, soluția e să urli, să înjuri, să ameninți? Ce valori plantează în mintea unui copil de 9 ani care începe să înțeleagă lumea prin filtrul propriilor părinți?

Digi24.ro

Cine a fost doctorița româncă din Franța al cărei corp a fost găsit carbonizat. Polițiștii îl caută pe fiul femeii, care este suspect

Și poate și mai grav este că astfel de comportamente nu sunt incidente izolate. La meciuri de copii, în prea multe rânduri, părinții devin toxici, agresivi, incapabili să înțeleagă că nu ei joacă. Își trăiesc frustrările prin copiii lor, transformând terenul într-o scenă de teatru grotesc, unde decența e huiduită, iar educația e învinsă la scor.

Digisport.ro

Cum l-a numit Victoria pe David Beckham, după ce englezii au anunțat că și-a schimbat numele

O rușine colectivă: când taci, devii complice

Nu e suficient să ridici din umeri sau să „nu te bagi”. Fiecare adult din tribune are responsabilitatea de a lua atitudine. A tăcea în fața violenței înseamnă a o valida. Este nevoie urgentă de reacție, de reguli clare cu toleranță zero față de agresivitate. Sancțiuni, interdicții, evacuări din tribune – sunt absolut necesare pentru a proteja ceea ce contează cu adevărat: copiii.

Pentru că meciul acesta nu este despre părinți, ci despre niște micuți care ar trebui să se bucure de joc, nu să joace cu frica că adversarul – îndemnat de propriul tată – le va rupe picioarele.

Fotbalul la 9 ani NU este despre război

Copiii învață. Se formează. Greșesc și progresează. Nu sunt acolo pentru spectacolul bolnav al părinților care confundă tribuna cu o galerie de huligani. Și mai ales, nu e vorba doar despre fotbal. E vorba despre ce fel de adulți vrem să creștem. Iar cu astfel de exemple în tribune, riscăm să creștem nu campioni, ci viitori agresori.

Ajunge. Sportul trebuie să educe, nu să distrugă.