Andrei Vochin a anticipat succesul “pumelor” în Qatar cu o lună înaintea finalei! Din 1978 în 2022, cercul se închide tot cu Argentina

Se spune că începi să îmbătrânești nu când începi să uiți, ci când începi să-ți aduci aminte. Zilele și orele dinaintea startului Mondialului qatarez mă fac bătrân pentru că îmi stârnesc toate amintirile. Am fost un norocos. Mi-am transformat hobby-ul în meserie, iar timpul turneelor finale a fost mereu sculptat în calendarul inimii mele cu caractere mari vopsite purpuriu.

Andrei Vochin și emoția primului dintre cele 11 Mondiale la care a fost părtaș: Argentina 1978

N-aș fi crezut, acum 44 de ani, că evenimentul pe care-l așteptam la început de vacanța mare dintre a patra spre a cincea, Campionatul Mondial din Argentina 1978, va fi primul dintr-un lung șir de turnee finale la care ar urma să fiu părtaș. De atunci și până acum s-au strâns 11 Coppe del Mondo, World Cup sau cum vrei să le mai spui, toate cu poveștile lor.

Trei dintre ele, SUA 1994, Franța 1998 și Germania 2006, aveam să le parcurg ca ziarist acreditat. La primul dintre cele văzute pe viu, cel care și acum a rămas înscris în cartea de istorie a fotbalului nostru, am avut onoarea să împart aceeași masă a presei cu nume grele ale jurnalismului românesc: Ioan Chirilă, Cristian Țopescu, Ovidiu Ioanițoaia, Mihai Ciucă, Gheorhe Nicolaescu, Horia Alexandrescu, etc pe „Rose Bowl” din Pasadena sau „Silverdome Pontiac” din Detroit. Aveam 26 de ani și eram cel mai tânăr ziarist român prezent la cel mai bun turneu final din istoria centenară a jocului meu drag.

Argentina 1978, ultimul Mondial transmis la tv în România înainte de Revoluție. FIFA a fost mai tare decât Ceaușescu

Trecuseră 16 ani de când conștientizam și vizionam acest imens festival planetar. Puștiul de 10 ani, care bătea mingea în curtea Școlii Generale nr. 93 de pe strada Emil Racoviță a cartierului bucureștean Berceni, intra pentru prima oară în casă chemat de televizor. Antenele erau încă îndreptate spe clădirea Televizunii Române, instituție care avea să difuzeze ultimul Campionat Mondial de până la Revoluție.

Ceaușescu admisese să achiziționeze drepturile TV după ce, în preliminarii, bătusem Iugoslavia la ea acasă, cu golurile lui Dudu Georgescu și Puiu Iordănescu, și părea că ne vom califica iar, așa cum o făcusem în Mexic ’70. Doar că, imediat după devastatorul cutremur din martie 1977, a mai venit o replică, de asta data fotbalistică. Am pierdut acasă, pe Ghencea, cu 4-6, returul cu sârbii, ratând astfel șansa de a merge în Argentina.

Familia conducătoare din Primăverii a încercat să renunțe la drepturi, doar că FIFA intra și ea în era comercială, cu ajutorul lui Horst Dassler, fiul unuia dintre fondatorii Adidas și creator al companiei ISL, cea care avea să revoluționeze industria fotbalului. Iar acordul semnat trebuia plătit. Asta a fost șansa românilor de a putea urmări la televizor Argentina ’78.

Atunci nu aveam să știu toate astea. Nici că FIFA acordase statutul de gazdă unei țări cu o dictatură militară poate mai crudă decât a noastră. O țară care în acei ani își extermina partea dizidentă a populației cu o metodă groaznică. Protestatarii era suiți în avioane și aruncați de la mii de metri în gol deasupra estualui Mar del Plata.

10, numărul care definește fotbalistul

Pentru mine, grației vocii lui Cristian Țopescu, Mar del Plata era doar orașul în care debuta favorita mea de atunci: Franța. În lipsa României, îmi alesesem echipa limbii pe care o făceam din clasa a doua, cu tovarășa profesoară Ceh Iolanda. Doamne, ce memorie am! Chiar așa am îmbătrânit? Meciul era după-amiaza târziu, spre seară, fiind primul joc al zilei. Pentru celălalt aveam dispute cu mama, pentru că, din cauza diferenței de fus orar, începea spre miezul nopții. Noroc că eram în vacanță.

Digisport.ro

FOTO Au apărut primele imagini: Ion Țiriac a primit ”bijuteria” după 5 ani! ”Nu întrebați cât costă, că e obscen”

Toată dimineața dinaintea meciului de la Mar del Plata am umblat pe la librării ca să găsesc o cutie de cretă colorată. Nu era chiar așa simplu de achiziționat. Aveam o bluză de trening bleumarin pe care urma să-mi desenez, cu linii albe și roșii, un mare 10 pe spate. Asta pentru că tata mi-a spus de mic că 10 este numărul care definește fotbalistul. Toate celelalte numere din echipă sunt doar ajutoarele lui.

Ne-a bătut Italia cu 2-1, deși Bernard Lacombe mă făcuse să urlu de bucurie încă din minutul 1, când deschisese scorul. Iar nea Cristi Țopescu ne informase pe toți că, probabil, francezul va încasa un ceas de câteva mii de dolari, parcă era vorba de Casio, pentru cel mai rapid gol al turneului. V-am spus că FIFA intra atunci pentru prima oară în zona comercială. Dezavantajul aveam să-l înțeleg mai târziu, când cel mai mare jucător al momentului, olandezul Johann Cruyff, avea să refuze participarea la acel Mondial tocmai din rațiuni de conflict de interese publicitare.

Franța mea n-a ieșit din grupe, așa că am fost nevoit să-mi schimb favorita. Copiii nu pot trăi meciuri fără apartenență. Fără pactizare. Dintre toate echipele, cea care mi-a făcut cu ochiul a fost spectaculoasa Olanda, „Portocala Mecanică”. Am preluat-o și am dus-o până în finala cu Argentina. Am lăsat bluza albastră, am luat una albă pe care am desenat un 10 portocaliu. Cutia de cretă colorată nu avea însă această culoare, așa că am colorat parțial cu roșu, parțial cu galben, astfel încât din combinație să pară oranj.

Știu, e greu de imaginat azi cu ce ne ocupam noi când eram mici. Dar eram convins că imit tricourile lui Rensebrink, Haan sau ale fraților van de Kerkhof. Târziu am descoperit că, de fapt, ce vedeam eu alb la televizorul alb-negru era portocaliu. Știu, e greu de imaginat azi totul. Singura parte de neimaginat e pasiunea cu care trăiam totul.

Eroul Mario Kempes și vara caniculară din 1978 care m-a îndrăgostit iremediabil de fotbal

A fost o vară de vis. Caldă, chiar clocotitoare cu cât se apropia finala. La București, blocurile păreau cazane cu smoală. Nu se inventase aerul condiționat, foloseam doar ventilatoarele pe care le puneam în spatele televizorului, pentru a mai răci lămpile, ca nu cumva să plezneasca și să pierdem marea finală.

Frigiderele erau încărcate la maxim cu bere Grivița, Okocim sau Radeberger, că încă se mai găseau, pentru adulți și cu Cico, un fel de Fanta de azi, pentru noi, cei mici. Pepsi începuse să dispară. De fapt, verile de Mondial, aveam să mă conving peste tot în lume, erau verile de bere la noi în emisfera nordică, pentru simplul motiv că, de la primul, cel de la Motevideo în 1930, și până la Rusia 2018, toate s-au ținut în mai, iunie sau iulie.

Argentina ’78 mi-a băgat fotbalul pe nas, ca un drog prizat din 4 în 4 ani, care te face dependent. M-a învățat repede cum să mă bucur, cu golul lui Lacombe din primul minut al primului joc al primei mele favorite. Dar mi-a arătat și cum arată suferința. Cum e să dai bară în ultimul minut al finalei cu Argentina, la scorul de 1-1, când Naninga putea să ducă titlul în Olanda, nu să lase meciul să se decidă în prelungiri.

Și cum trebuie să te recunoști învins de cei mai buni. De geniul lui Mario Alberto Kempes, eroul de pe „Monumentalul” din Buenos Aires, omul care la 24 de ani ducea pe umeri triumful unei țări măcinate de dictatură și de crime oribile. Ținând Cupa Mondială în brațe, nins de papelitos, acea mare de hârtiuțe azvârlite din tribune, tânărul cu pletele în vânt avea să devină primul meu star reconoscibil. Iar cu acea imagine în mișcare, urmată de „cartonul” pus de TVR 1 cu Gauchito, puștiul ghiduș cu șepcuța pe cap și mingea la picior, superba mascotă a acelei ediții, s-a încheiat vara care avea să mă îndrăgostească iremedial de fotbal.

Qatar 2022, Mondialul la care țuica fiartă înlocuiește berea rece

După 44 de ani, simt iar că fiorul mi se înșurubează în suflet. Mondialul din Qatar stă să înceapă și, pe drumul celor 4 decenii trecute, fotbalul s-a transformat uluitor. De exemplu, e primul Mondial de țuică fiartă, căci la noi toamna târzie de azi cere ceva mai fierbinte decât berea aburindă a verilor toride. Scandalul dictaturii de atunci s-a transformat în cel al nerespectării drepturilor celor care au muncit la uluitoarele stadioane din Doha. Copilul de 10 ani de azi nu va afla asta decât mai târziu. El se va bucura de fotbal și, cu siguranță, își va găsi pasiunea. Pentru cei mai norocoși, poate chiar meseria din viitor.

Qatarul e forma de evoluție continuă a fotbalului. Cred că va fi un salt uriaș calitativ la nivelul jocului. Până acum, turneele finale se organizau la capătul sezoanelor interne, lungi și obositoare, în urma cărora mulți jucători păreau storși de puteri. Plasat la sfârșit de noiembrie, cel de acum ne poate arăta versiunea cea mai bună a formei lor sportive. Campionatele mari se câștigă iarna, iar antrenorii de cluburi sunt preocupați pentru a-i aduce pe jucători în cea mai bună formă tocmai în această parte a sezonului. Iată motivul pentru care trag speranța că vom vedea piscul.

Din 1978 în 2022, cercul se închide tot cu Argentina?

Pe vremea Argentinei ’78, meciul de început era al campioanei mondiale en-titre. Atunci, RFG, adică Germania Federală și capitalistă, deținătoarea titlului în urmă cu 4 ani, deschidea balul în fața Poloniei, bronz mondial în 1974. Era chiar un afiș, dar s-a întâmplat ca în zicerea cu pomul lăudat. Partida s-a încheiat 0-0. Începând cu 2006, FIFA a schimbat regula și turneul e deschis de atunci de echipa gazdă. De aceea, duminică vom vedea primele imagini ale Mondialului în confruntarea Qatar – Ecuador.

Da, nu sună ofertant, precum acel RFG – Polonia, dar de aici va porni noua aventură care, pe mulți dintre copiii și nepoții noștri îi va face dependenți și îi va putea câștiga pentru o viață. Doar când atingi acea stare va putea să te intereseze și un Qatar – Ecuador. Pentru că vei dori în primul rând să vezi fotbal, iar mai apoi să-i pătrunzi tainele.

Să observi cum, în lumea de azi, mai găsești o echipă națională, precum cea a Qatarului, care nu are niciun jucător care să evolueze la cluburi europene. Și, absolut neverosiml, în timpul de azi, care să se antreneze împreună câteva luni bune pe an !!!, în cantonamente lungi, conduse de un selecționer, spaniolul Felix Sanchez, școlit în celebra Academie Masia a Barcelonei.

O echipă care va avea în față Ecuadorul. Adică o redută latino-americană în fața cărei nu au răzbit în preliminarii nici Brazilia (1-1), nici Argentina (1-1), marile favorite ale acestui turneu. O trupă ordonată defensiv atât de bine încât dacă îi dai gol poți să crezi că ai câștigat chiar titlul mondial. Și cine a construit această fortăreață? Gustavo Alfaro. Un…? Ați ghicit. ARGENTINIAN.

Și uite așa se învârte cercul în jurul țării de la care a pornit aventura poveștii mele. O fi vreun semn, nu-i așa Horică? Că tot vrei tu să savurezi clipa din decembrie când Argentina lui Maradona și Messi să triumfe. Așa cum am văzut-o eu, în 1978, purtată spre glorie de tipul ăla cu pletele în vântul care împrăștia papelitos: Mario Alberto Kempes.