Andrei Vochin spune povestea unui OM: „Bănel cu B de la Băiatul Bun”

Cândva alerga pe gazonul fierbinte de pe „Benito Villamarin” din Sevilla, făcându-i pe iberici să-și caute brichetele în buzunare nu ca să fumeze, ci să le arunce de necaz. Acum, la 40 de ani, Bănel Nicoliță aleargă cu aceeași inimă, dar pe o altă scenă – una cu iarbă tunsă de unchiul din vecini și cu mingi aduse de copii de pe după gard. Aseară, la Vălenii de Munte, fostul internațional a rescris o altă filă dintr-o poveste de suflet, ducând Teleajenul în Liga 3 după un retur epic cu Știința București.

Andrei Vochin și „misiunea imposibilă” a lui Bănel Nicoliță

Au pierdut în tur cu 0-2. Misiune imposibilă, ar fi zis oricine. Oricine, mai puțin Bănel.

În minutul 69 – și nu e o metaforă, ci realitatea cronometrului – Bănel a intrat în careu, a fost atins așa, ca-n vremurile bune, și a picat cu eleganța unui sturion în Deltă. Penalty. Gabriel Șerban a transformat cu calmul unui călugăr tibetan. 1-0.

Peste câteva minute, Nicoliță a fugit pe banda aia dragă lui, a centrat cu precizia GPS-ului militar și Andrei Ciobanu a pus latul: 2-0. Scor general 2-2. De aici încolo, s-a jucat cu sufletul în gât și crampe-n coapse.

La penalty-uri, echipa lui Bănel – că așa o strigă lumea prin județ: „echipa lui Bănel” – a fost mai lucidă. 4-2. Bucurie, lacrimi, fum de mici și îmbrățișări ca-n filmele cu happy-end de pe ProTV.

Digi24.ro

Pragmatism politic sau lipsă de mijloace: de ce nu s-a materializat un atac iranian pe teritoriul SUA, în ciuda temerilor majore

Povestea Omului Bănel Nicoliță: „Nu cere mare lucru, dar dă totul”

Dar dincolo de scoruri și promovări, povestea asta e despre un om. Despre Bănel. Despre băiatul care și-a cărat ghetele în pungă de rafie la antrenamente, care s-a urcat într-un microbuz murdar spre Capitală cu speranța în ochi și o pereche de crampoane uzate.

Digisport.ro

Adrian Rus-Sinner a murit, după un accident: toată competiția a fost anulată!

Despre omul care a plâns când a îmbrăcat pentru prima oară tricoul naționalei și care, două decenii mai târziu, încă mai plânge – acum, de emoție, căci fotbalul mic e cel mai mare atunci când e jucat cu inimă.

Într-o lume în care vedetele de carton se retrag pe Instagram, Bănel se retrage prin noroaie, cu praf pe frunte și cu sufletul curat. Nu cere mare lucru, dar dă totul. E tipul de om care-ți ridică moralul și când pierzi la FIFA. Nu-și pune poze cu ceasuri scumpe, dar știe cât e ceasul în viață: timpul trece, dar ceea ce faci cu inima rămâne.

Și uite-l, după 20 de ani de la golurile cu Betis și Rapid, într-o seară de iunie, bucurându-se ca un copil pentru o promovare la Liga 3. Cu ochii în lacrimi și cu zâmbetul pe buze, a spus simplu: „Asta e marea mea bucurie acum. Să dau ceva înapoi fotbalului care mi-a dat totul.”

Bănel Nicoliță n-a fost niciodată doar un jucător. A fost și e un simbol. Al speranței, al muncii, al visului dus până la capăt. Iar aseară, la Vălenii de Munte, visul lui a învins din nou.

Și ne-a amintit că fotbalul, în forma lui cea mai pură, nu se joacă pentru bani sau glorie. Se joacă pentru dragoste. Iar Bănel e încă îndrăgostit nebunește.