Peste câteva ore, România va juca, în premieră în istoria ei, o semifinală de Campionat European under 19. Dincolo de emoții și de speranță, de analize tactice ale adversarului și de oboseala fizică și psihică apărută după peste 20 de zile de cantonament, a mai apărut o situație care tinde să împieteze asupra continuării acestui drum cu care te întâlnești, poate, o dată în viață.
Veștile vin din presă, dar și din interior. Acești adolescenți au devenit nume interesante, iar cluburilor cu dare de mână li s-au aprins senzorii. Universitatea Craiova a fost singura mai iute, achiziționându-i deja dinainte de Euro pe David Matei (Steaua) și Luca Băsceanu (Farul).
Kodor și Guțea au intrat pe radarul FCSB, Tarbă (cu ”a” nu cu ”â”!!!) în vizorul CFR-ului, de Bărăitaru aud că întreabă Dinamo, Marincău, Pașcalău, Marița sau Szimionaș sunt ademeniți în România pentru a face trecerea de la echipe de tineret sau secundare din Top 5 campionate europene la cele profesioniste din SuperLiga.
Mă bucură interesul, trag speranța ca bâzâiala asta de ultimă oră să nu le influențeze randamentul diseară, dar mă îngrijorează ce va urma pentru ei.
Marea majoritate a fotbaliștilor născuți în 2006 sunt îmbrăcați de mult timp în ”tricolor. România U19 a lui Ion Marin e formată din niște băieții care, de vreo 2-3-4 ani, cară pe umeri speranțele unei generații ce nu mai are răbdare.
Ei sunt copiii ăia care se antrenează la 7 dimineața, uneori chiar în noroaie sau pe terenuri cu mai multe gropi decât ocazii ratate într-un meci din Liga 2. Acum îi vedeți? Acum v-au crescut în ochi?
Până mai ieri, erau „tinerii de perspectivă care mai au de crescut”, „jucători de lot, dar nu de club”, „promisiuni” – cuvântul preferat când nu vrei să te complici.
Dar acum, că au făcut un meci bun, o calificare, o sclipire de grup și de caracter… gata, telefoanele sună, impresarii se agită, și cluburile au descoperit cu entuziasm că, surpriză, România chiar are jucători tineri buni.
Să aduci un jucător tânăr la club nu înseamnă să-l transferi și să-i dai un dulap în vestiar, între un veteran nervos și un portar plictisit. Nu înseamnă să-i promiți „șanse” și apoi să-l trimiți în tribune pentru că „nu e încă pregătit”.
Tânărul jucător nu e o piesă de lego pe care o pui în echipă și te aștepți să construiască singură o victorie. E o investiție. Dar nu una de tip „cumperi și aștepți profitul”. E una continuă. Una care cere muncă, răbdare și, cel mai greu lucru într-un club românesc: viziune.
Un plan de carieră nu e un capriciu. E hartă, GPS și busolă. Fără el, jucătorul se pierde. O evaluare corectă nu e o părere din tribună. E o analiză reală: unde e bun, unde greșește, ce poate deveni. Iar programul de dezvoltare trebuie să fie ca un antrenor personal: să-i scoată din cap fricile și din picioare nehotărârile.
Pentru că da, un jucător U19 e un potențial transfer. Dar, mai ales, e un proiect viu, care are nevoie de mai mult decât aplauze după un gol. Are nevoie de încredere, ghidaj și timp.
Și știți ce-i ironic? Mulți dintre ei sunt acolo, în lot, de ani buni. Nu s-au născut ieri. Doar că până acum, cluburile aveau privirea în altă parte. Poate că acum e timpul să-i vedeți cu adevărat. Și, forate important, să-i creșteți în continuare, nu doar să-i cumpărați!