Când s-a încheiat Liverpool – Barca, am crezut că văzusem totul. Părea că meciul de pe Anfield înghițise tot suspansul din lume. Că nu mai era loc pentru nimic cu adevărat special în această ediție nebună a Ligii Campionilor, poate cea mai spectaculoasă din câte au existat până atunci.
Același sentiment aveam și la finalul primei reprize a returului dintre Ajax și Tottenham. Era 2-0 la pauză, după 1-0 în tur. În tribunele ”Johan Cruyff Arena”, Patrick Kluivert, atacantul care aducea ultimul trofeu al Ligii pentru”lăncieri”, cânta, împreună cu tot stadionul, hitul lui Bob Marley,”Everythings gonna be alright”. Pentru că, într-adevăr, totul părea că va fi bine pentru olandezi. Erau la 45 de minute de o finală incredibilă. După o cursă infernală prin Europa, după 3 tururi preliminare și o suită de 18 meciuri de calificare, după ce au dat la o parte munții numiți Benfica, Bayern Munchen, Real Madrid și Juventus Torino, Ajax se pregătea de o altă finală supremă, la 23 de ani după ultima sa ispravă de acest gen. Pe care, nenăscuți, De Ligt, De Jong sau Van De Beek nici nu o prinseseră.
Copiii păreau că își făcuseră meciul ușor. Deschiseseră scorul prin De Ligt, după cornerul bătut de Schone, și-l majoraseră prin Ziyech, după o acțiune blitz purtată de Van de Beek și Tadici. Dar semnele proaste licăreau. Cu scurgerea timpului, olandezii pierdeau cea mai de preț bogăție a lor: posesia. Fără ea, Ajax e pradă ușoară pentru că trebuie să intre în dueluri, trebuie să se retragă și trebuie să alerge mult mai mult.
Suferința îndurată în tur de prin minutul 60 a început aseară după primul sfert de oră. Și a continuat până când totul s-a năruit.
”Pe nemți nu ești sigur că i-ai bătut decât când îi vezi în autocar”. Știți cine a spus asta public? Un englez. Gary Lineker, care pe deasupra a mai jucat și la Tottenham. Dar, nu-i așa?, nimeni nu e profet în țara lui. Și cine și-ar fi închipuit la pauză? Poate George Ogăraru, comentator în studiourile Telekom, care simțise pe pielea lui ce înseamnă forța de revenire a britanicilor. Middlesborough nu se uită așa ușor. Mai ales acum, când ne întrebăm, cum e posibil ca o echipă să conducă la general cu 3-0, și să piardă calificarea într-o repriză. Barca, Ajax sau Steaua au fost aleși de destin să traducă remontada în engleză. Și să afle că ăia de care trebuie să te ferești până când nu-i vezi în autocar sunt britanicii.
Nu a fost loc de prea multă tactică după pauză. Pochetino a aruncat totul în luptă. Și în primul rând pe Llorente, turnul spre care să se îndrepte toate acțiunile de atac. Renunțând la un mijlocaș central, Wanyama, pentru un vârf, londonezii au trecut, practic, într-un, 4-2-4 ultraofensiv. La care dacă-i adăugăm pe fundașii laterali, Trippier, lipit de tușa dreaptă, și Rose, plasat mult în centru, pentru a-l elibera pe Son în stânga, atunci avem imaginea completă a frontului disperării.
Mutările tactice au mai venit spre final. Sub semnul disperării, Pochetino a renunțat și la fundașii laterali, a mai băgat un atacant, pe Lamela, și au trecut la o apărare în 3. Dar restul a fost spirit. Inimă și sacrificiu. O goană nebună pentru a transforma imposibilul în posibil. Risc total. All-in. Nu mai conta că pe contraatac Ajax putea să închidă meciul. ”Să-l închidă dacă pot!”, au părut că-și spun englezii. Care, dincolo de dorință, au fost mângâiați și de șansă, la marile ocazii ale lui Ziyech.
De fapt, cam ceea ce se întâplase cu o seară înainte la Liverpool. Practic, o întoarcere la origini. La felul cum fotbalul a luat naștere. Din kick. Și din run. Lovește și fugi. Fugi până când nu mai poți. Până când nimeni să nu-ți poată reproșa că n-ai făcut totul. Ăsta-i spiritul din care s-a născut cel mai frumos joc din lume. Și nu-i întâmplător că ambele echipe calificate în finală au fost reprezentantele Albionului. După foarte mulți ani, fotbalul s-a întors acasă!