Andrei Vochin, editorial despre Andrei Șucu: „Cât de aproape trebuie să stea un părinte de copilul-sportiv și când protecția riscă să devină presiune”

Poate că cel mai greu adversar pe care îl va avea Andrei Șucu în carieră nu va purta niciodată tricou. Nu-l va putea dribla. Nu-i va putea lua fața. Nu-i va putea da gol. Este numele lui. Șucu. La 17 ani, Andrei a intrat pe Giulești în minutul 90+4 și, după mai puțin de 30 de secunde, a marcat. Primul gol pentru Rapid, la prima apariție acasă pentru echipa mare. În tribună, tatăl și mama s-au îmbrățișat. Pentru câteva secunde, Dan Șucu n-a mai fost patronul Rapidului. A fost tatăl lui Andrei. Iar Diana Șucu n-a fost soția patronului. A fost mama lui. Numai că fotbalul nu acordă prea mult timp tandrețurilor.

Tandrețurile, nemiloase în fotbal?

Câteva ore mai târziu, mama a simțit nevoia să răspundă lumii: „Rapid câștigă, Șucu marchează, iar România caută «pila». La Manchester îi spunem talent, în Giulești îi verificăm certificatul de naștere”.

Nu știu dacă doamna Șucu are dreptate în comparația cu Manchester. Și nici nu cred că asta este important. Fiindcă eu nu citesc aici analiza unui specialist în fotbal. Citesc reacția unei mame. Iar mamele au un defect minunat. Nu reușesc să-și vadă copiii statistic.

Copilul care pleacă în viață și de la plus, și de la minus

Situația lui Andrei Șucu este mai complicată decât pare. Este, evident, un privilegiat. Are acces la condiții excelente, la educație, la siguranță financiară. Iar tatăl lui este proprietarul clubului la care încearcă să devină fotbalist. Să negi avantajul ar fi ridicol. Dar de aici începe paradoxul.

Digi24.ro

Româncă ucisă în Marea Britanie de un student la criminalistică pasionat de „Dexter”. Cum a aranjat Benjamin Day locul crimei

Fiindcă același nume care îi poate deschide prima ușă riscă să le închidă pe următoarele. Pentru copilul privilegiat apare o suspiciune de care se poate desprinde extrem de greu: unde se termină avantajul primit de acasă și unde începe meritul lui? Pe românește: Dacă nu reușește, înseamnă că n-are valoare. Dacă reușește, l-a ajutat tata.

Digisport.ro

Momente neverosimile: a omorât arbitrul în timpul meciului cu o lovitură și a fost arestat pe loc!

Aceasta poate deveni cușca lui. Nu trebuie să ne fie milă de el. Sunt milioane de copii care pleacă în viață din locuri infinit mai grele. Dar putem încerca să-l înțelegem. Pentru că Andrei n-a completat înainte să se nască niciun formular pe care să bifeze: Tată – patronul Rapidului. Așa cum alt copil nu alege să se nască sărac, el n-a ales să se nască bogat.

„Pila” trebuie să marcheze de două ori

Unui puști obișnuit îi este suficient, uneori, să fie bun. Fiul patronului trebuie să fie suficient de bun încât să demonstreze că nu este doar fiul patronului. Fiecare minut primit poate deveni suspect. Fiecare convocare, interpretabilă. Fiecare titularizare va produce întrebarea: „Ar fi jucat dacă îl chema Popescu?” Iar fiecare ratare va avea greutatea a două ratări.

De aceea golul lui are o frumusețe aparte. Nu demonstrează că Andrei Șucu va deveni mare fotbalist. Nu demonstrează nici măcar că merită să fie titular la Rapid. Un gol nu poate face asta. Demonstrează ceva mult mai simplu. Că atunci când i s-a deschis ușa, copilul a intrat. Și a dat gol. Restul trebuie să facă el.

Știința spune și ea ceva despre mama din tribună

O amplă analiză sistematică a relației dintre părinți și tinerii sportivi, publicată în revista Frontiers in Psychology în urmă cu ceva timp, a adunat 29 de studii, cu peste 9.000 de tineri sportivi și peste 2.000 de părinți.

Concluzia este fascinantă tocmai pentru cazul acesta.

Sprijinul, lauda, înțelegerea, o relație bună părinte-copil și implicarea parentală moderată sunt asociate cu efecte favorabile asupra motivației tânărului sportiv. În schimb, presiunea excesivă, comportamentul prea directiv și așteptările permanente legate de performanță pot produce efectul invers. Cu alte cuvinte, copilul-sportiv are nevoie de părinte. Dar are nevoie de el la distanța potrivită. Suficient de aproape încât să-l prindă atunci când cade. Suficient de departe încât să-l lase să alerge singur. Și poate că aceasta este una dintre cele mai grele meserii din lume. Să fii mama unui copil care vrea să devină fotbalist. Darămite mama unui copil care vrea să devină fotbalist chiar la clubul tatălui său.

Tanti, mama lu’ Andrei

E foarte ușor să ironizezi o mamă care își apără copilul. ”Tanti, mama lu Andrei!” îmi sună extrem de cunoscut mie, tizului! 😊 Mai ales când mama este bogată, cunoscută și soția patronului (aici nu mai e și cazul meu ☹).

Dar încercați pentru câteva secunde s-o scoateți din lojă. Nu mai vedeți femeia elegantă de lângă proprietarul Rapidului. Vedeți mama unui adolescent de 17 ani despre care niște adulți discută public dacă este sau nu „pilă”. Andrei însuși spune că este luat la țintă de când avea 14 ani. Paisprezece ani!!! La vârsta la care alți copii încă încearcă să afle cine sunt, el începuse deja să afle cine credea lumea că este.

„Băiatul lui Șucu”

Mama vede toate astea. Probabil citește lucruri pe care băiatul pretinde că nu le citește. Probabil suferă pentru cuvinte despre care el spune acasă că nu-l interesează. Probabil ar vrea să răspundă de zece ori și se abține de nouă. A zecea oară, după ce copilul ei intră pe Giulești și marchează aproape instantaneu, nu se mai abține. Și scrie. E bine? E rău? E mamă.

Și poate că tocmai aici studiile acelea despre părinții tinerilor sportivi spun ceva important și pentru ea. Să-l apere, dar să nu-i ia lupta. Să-l susțină, dar să nu joace meciurile în locul lui. Să-i spună acasă că este bun, dar să accepte că afară există o lume care îi va cere în fiecare weekend să demonstreze asta din nou.

Ultimul matriarhat

Fotbalul rămâne una dintre ultimele mari lumi macho. Aici nu plângi. Nu te doare. Nu spui că ți-e frică. Dacă ai 17 ani și 10.000 de oameni te înjură, trebuie „să ai personalitate”. Dacă ratezi, trebuie să uiți. Dacă ești rezervă, trebuie să muncești. Dacă ești titular, trebuie să confirmi.

Slăbiciunea trebuie ascunsă. Și tocmai de aceea mama rămâne uneori ultimul loc în care fotbalistul își mai permite să fie copil. Vestiarul îi cere să fie bărbat. Tribuna îi cere să fie fotbalist. Tatăl, în cazul lui, trebuie să fie și patron.

Poate de aceea ne deranjează uneori reacțiile mamelor. Pentru că introduc tandrețea într-o lume care și-a construit mitologia în jurul durității. Numai că băiatul care intră pe stadion este același copil pe care cineva l-a dus prima dată la antrenament. Același pe care cineva l-a așteptat ud leoarcă într-o seară de noiembrie. Același care a venit acasă după primul meci prost. Doar că acum îl vede toată țara.

Mingea nu știe cine e tata

Până la urmă, există o singură metodă prin care Andrei Șucu poate scăpa de eticheta de „pilă”. Nu Instagramul mamei. Nu declarațiile tatălui. Nu comunicatele Rapidului. Ci terenul. Aici fotbalul devine teribil de democratic. Mingea nu știe cine este Dan Șucu. Poarta nu știe câți bani are familia atacantului. Fundașul advers nu se dă la o parte fiindcă puștiul este fiul patronului. Iar tabela nu are rubrică pentru arbore genealogic.

Poți primi prin relații un antrenament. Poate o convocare. Poate, în anumite împrejurări, chiar și niște minute. Dar nu poți primi cadou o carieră. Cariera trebuie jucată. Poate Andrei Șucu va deveni fotbalist important. Poate nu. Poate într-o zi vom descoperi că mama lui a avut dreptate. Poate criticii vor avea. Deocamdată avem doar un puști de 17 ani care poartă un nume foarte greu și care a primit câteva zeci de secunde pentru a începe să și-l facă pe al lui.

A intrat. A alergat. A primit mingea. A tras. Și a marcat. În tribună, mama a plâns. Și, pentru câteva secunde, înainte să reînceapă toată gălăgia despre patroni, pile, bani și influență, fotbalul a redevenit ceea ce fusese cândva pentru fiecare dintre noi.

Un copil. O minge. Și mama lui uitându-se la el.