131 de ani de Arsenal între recordul de Cupe şi blestemul „peluzei tăcute”

Documentele istorice spun aşa: clubul Arsenal a fost fondat la 1 decembrie 1886 sub numele de Dial Square de muncitorii fabricii de armament „Royal Arsenal” din Woolwich, un oraş din cadrul regiunii Londra Mare, situat în vestul marii aglomeraţii metropolitane şi care aparţine din punct de vedere administrativ de „burgul” londonez Greenwich. O lună mai târziu şi-a schimbat numele în Royal Arsenal. Şi-a schimbat numele din nou în Woolwich Arsenal după ce a devenit un club profesionist în 1891. S-a înscris în Football League în 1893, începând competiţia în divizia a doua, reuşind promovarea în 1904.

Izolarea geografică a terenului din Plumstead Common, un parc din Greenwich, a avut ca rezultat un număr redus de spectatori la meciurile jucate pe teren propriu, ceea ce a dus la probleme financiare şi chiar la faliment în 1910, an în care clubul a fost preluat de omul de afaceri Henry Norris. Norris a căutat să mute echipa în altă locaţie, iar în 1913, imediat după retrogradarea în divizia secundă, Arsenal s-a mutat pe un stadion nou din Highbury, în nordul Londrei, renunţând la cuvântul Woolwich din numele oficial anul următor. În anul 1919, chiar dacă a terminat campionatul pe locul 5 în divizia secundă, Arsenal a fost ales, prin metode numite „dubioase” de presa vremii, pentru a promova în prima ligă, în locul lui Tottenham Hotspur.

131 de ani de Arsenal: triumf, decădere şi… blestemul „peluzei tăcute”

În 1925, Arsenal l-a angajat pe Herbert Chapman ca manager. Chapman câştigase deja de două ori campionatul cu Huddersfield Town în sezoanele 1923-1924 şi 1924-1925. Schemele tactice şi antrenamentele sale revoluţionare, împreună cu transferarea unor jucători importanţi, ca Alex James sau Cliff Bastin, au dus la formarea echipei care a dominat fotbalul englez în anii ’30. Sub comanda sa, Arsenal a câştigat primele trofee majore din istorie: Cupa Angliei (FC Cup) în 1930 şi două titluri de campioană, în 1931 şi 1933. Tot datorită lui Chapman, în 1932, staţia de metrou „Gillespie Road” a fost denumită „Arsenal tube station” (staţia de metrou Arsenal). Chapman a murit de penumonie la începutul anului 1934, însă Joe Shaw şi George Allison au continuat parcursul de succes al echipei. Sub comanda celor doi, Arsenal a mai câştigat trei campionate (1933-1934, 1934-1935 şi 1937–1938) şi din nou Cupa Angliei în 1936.

Al Dolilea Război Mondial le-a tăiat macaroana

Sfârşitul deceniului trei a însemnat şi sfârşitul perioadei de succes a lui Arsenal, odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial (nenorocire care a însemnat şi suspendarea competiţiilor fotbalistice din Anglia). După război, sub comanda succesorului lui Allison, Tom Whittaker, Arsenal a cunoscut o nouă perioadă de succes, câştigând campionatul în sezoanele 1947-1948, 1952-1953 şi a treia Cupă în 1950. Şi această perioadă bună s-a încheiat însă… Incapabil să achiziţioneze jucători de calibrul celor din anii ’30, clubul şi-a petrecut majoritatea sezoanelor dintre anii ’50 şi ’60 în mediocritate.

Anii ’70 au adus primul trofeu european şi primul event

În 1966, Arsenal l-a numit, surprinzător, pe fizioterapeutul clubului, Bertie Mee, ca manager. După ce au pierdut două finale ale Cupei Ligii, „tunarii” au câştigat primul trofeu european, Cupa Oraşelor Târguri, în sezonul 1969-1970. Succes urmat de un triumf şi mai mare: primul event (campionat-cupă), în sezonul 1970-1971. Arsenal a terminat sezonul 1972–1973 pe poziţia secundă, a pierdut trei cupe (1972, 1978 şi 1980) şi Cupa Cupelor în sezonul 1979-1980, în faţa Valenciei, după loviturile de departajare. Cel mai mare succes din această perioadă a fost câştigarea Cupei Angliei din anul 1979, cu o victorie în ultimele minute în faţa lui Manchester United, meci care a rămas în istoria „tunarilor”.

Se fac mânării şi în nobilul Albion…

Întoarcerea fostului jucător George Graham ca manager în 1986 a adus a treia perioadă de glorie pentru Arsenal. Graham a câştigat Cupa Ligii în chiar primul sezon 1986-87. A urmat titlul în sezonul 1988-1989, adjudecat cu un gol în ultimul minut înscris împotriva lui Liverpool, cu care „tunarii” se aflau în luptă directă. Arsenalul lui Graham a mai câştigat o dată titlul în 1991, an în care a pierdut doar un meci! În sezonul 1990-1991 a luat atât Cupa Angliei, cât şi Cupa Ligii, iar în 1993 a triumfat în finala Cupei Cupelor, 1-0 cu Parma, gol Alan Smith în minutul 22 pe „Parken Stadium” din Copenhaga. Graham a fost concediat în 1995 în urma unui scandal legat de achiziţionarea unor anumiţi jucători la cererea agentului Rune Hauge. Înlocuitorul său, Bruce Rioch, a rezistat numai un sezon…

„Epoca” Arsene Wenger a început în 1996

Succesul clubului de la sfârşitul anilor ’90 şi anii 2000 se datorează mai ales numirii antrenorului francez Arsene Wenger în 1996. Wenger a venit cu tactici noi, cu un nou regim de antrenamente şi cu jucători străini care au completat lotul. Arsenal a câştigat ambele cupe, FA şi a Ligii, în 1998 şi 2000. În plus, a ajuns în finala Cupei UEFA în 2000, unde a fost învinsă de Galatasaray după lovituri de departajare. A câştigat Cupa Angliei în 2003 şi 2005 şi titlul de campioană în sezonul 2003-2004 fără a pierde vreun meci, fapt ce le-a adus supra-porecla de „Invincibilii”.

Deţine recordul de Cupe câştigate

Arsenal a terminat campionatul pe una din primele două poziţii în 8 dintre cele 11 sezoane în care a fost manageriată de Arsene Wenger. Nu mai câştigă, însă, un trofeu major din 2005 până în 2014, când au reuşit să se impună în Cupa Anglei. În 2015 a câştigat din nou FA Cup, devenind cea mai de succes echipă din cea mai veche competiţie fotbalistică din lume, cu 12 trofee în istoria de 145 de ani (prima ediţie s-a jucat în sezonul 1871-1872). A treia Cupă consecutivă a venit după o victorie cu 2-1 în faţa lui Chelsea, pentru urca record la 13 trofee FA Cup. În acelaşi timp, Arsene Wenger devine primul manager din istoria fotbalului englez care reuşeşte 7 succese în FA Cup. În 2016, Arsenal a terminat Premier League pe locul 5, prima oară de la venirea lui Wenger în 1996… dar în 2017 a pus în vitrina cu trofee a 14-a Cupă FA, după 2-1 în finala cu campioana Chelsea.

Digisport.ro

FOTO Au apărut primele imagini: Ion Țiriac a primit ”bijuteria” după 5 ani! ”Nu întrebați cât costă, că e obscen”

Consecinţele tragediei de pe „Hillsborough”, din 15 aprilie 1989

După dezastrul din 15 aprilie 1989, când la semifinala de Cupă Liverpool- Nottingham Forest 96 de suporteri ai „cormoranilor” au murit striviţi în peluza „Leppings Lane” de pe stadionul „Hillsborough”, schimbarea plutea în aer. Fotbalul britanic încă era al clasei muncitoare, iar stadioanele arătau deplorabil, după cum prezenta chiar faimosul Raport Taylor: „Aspectul arenelor este deprimant, sub standardele de demnitate ale spectatorilor, într-un contrast evident cu lumea indiferentă de la numai şase metri distanţă, din sala de consiliu”. La trei ani după tragedia amintită, Premier League avea să o găsească pe Arsenal jucând meciurile de pe teren propriu cu un stadion „Highbury” cu doar trei tribune construite, cu peluza „North Bank” în plin şantier pentru refacerea completă. Construcţia, estimată iniţial la 22 milioane de lire, avea să fie gata abia la începutul sezonului 1993-1994, la un cost total de 38 de milioane de lire.

Ce a fost „Highbury Library”, adică „Biblioteca Highbury”

Pentru sezonul 1992-1993, vice-preşedintele David Dein a venit cu ideea de a ascunde şantierul din spatele porţii cu un zid uriaş pe care să fie pictaţi 8.000 de suporteri. Construcţia de 10 metri înălţime şi 45 de metri lăţime a costat clubul 150.000 de lire sterline. Mai mult, pentru a da viaţă peluzei, amplificatoarele stadionului aveau să simuleze sunetele unui grup mare de fani ai lui Arsenal! Teatru original Made in England. Sezonul în cauză se anunţa unul promiţător. Cu un hattrick semnat de Ian Wright, „tunarii” încheiaseră stagiunea precedentă cu o victorie concludentă, 5-1, împortriva lui Southampton, iar în perioada de mercato, reuşiseră transferul verii: John Jensen, star-ul proaspetei campioane europene, Danemarca. CLICK PE GALERIA FOTO PENTRU IMAGINI CU „PELUZA TĂCUTĂ”.

Blestemul „peluzei tăcute”

Numai că toate speranţele „tunarilor” s-au domolit încă de la primul meci jucat în faţa „peluzei tăcute”. În prima etapă, considerată favorită la titlul de campioană, Arsenal a pierdut uluitor cu Norwich, scor 2-4, toate golurile fiind marcate la poarta opusă „bibliotecii”. Pe măsură ce sezonul înainta, şansele lui Arsenal la titlu scădeau vertiginos, iar fanii vorbeau tot mai mult de un blestem al costrucţiei ce ţinea loc de „North Bank”. Până pe 28 septembrie (al şaselea joc de pe teren propriu), când Ian Wright a spart gheaţa marcând cu capul împotriva lui Manchester City, „tunarii” nu reuşiseră să marcheze la poarta dinspre peluza botezată între timp „Construction End” sau „Muriel”. Înfrângerea din ianuarie 1993, 0-1 cu Liverpool, şi penalty-ul ratat de Paul Merson în faţa aceleaşi peluze blestemate aveau să adâncească în mintea „tunarilor” gândul că nu e anul lor… Sezonul era compromis şi deşi era favorită la titlu, Arsenal avea să termine pe locul 10, cu penultimul atac din Premier league (40 de goluri marcate în 40 de etape, „salvat” doar de cele 39 de goluri ale „lanternei” Nottingham Forest) şi cu o diferenţă de 28 de puncte între ei şi campioana Manchester United!

„Nedând gol, tensiunea a devenit teroare psihică”

În cartea „Highbury: The Story of Arsenal in N5”, fosta glorie a „tunarilor”, Alan Smith, se destăinuia, confirmând blocajul psihologic pe care îl indusese „biblioteca tăcută”: „Evident, nu a fost un blestem, dar părea foarte ciudat să jucăm fără ca «North Bank» să ne înveselească. Nedând gol, tensiunea a devenit teroare psihică. Eu încă mai cred că chiar şi cu o frescă a fost mai bine decât să nu avem nimic. Era surprinzător de descurajant atunci când fundalul dinspre gol era un şantier”. Cea mai bună descriere a contestatei peluze temporare îi aparţine, însă, unui rival. În cartea sa autobiografică, Ian Rush (atunci la Liverpool) povesteşte cum se simţea în acel sezon pe „Highbury”: „A fost ceva suprarealist. Să primesc mingea, să văd printr-o privire periferică rapidă ceea ce părea a fi o peluză plină de spectatori, să trag un şut, dar să nu aud nicio reacţie de la acel capăt al pământului… era suprarealist. Presupun că era mai bine, totuşi, decât să fi fost confruntat cu un şantier”.

Ecourile peluzei-bibliotecă au traversat oceanul

Pentru un sezon, „Highbury Library” a ţinut-o în loc pe Arsenal şi i-a oprit brusc ascensiunea danezului John Jensen care avea curând să fie uitat, cum s-a întâmplat de atâtea ori cu star-uri ale turneelor finale de Europene sau Mondiale. Presa de la acea vreme nu avea cum să nu facă haz de necaz de problemele „tunarilor”, povestea ajungând până în „The New York Times”: „Clubul de fotbal Arsenal are 8.000 de noi suporteri care, garantat, nu vor cauza scandal sau revolte, nu vor ironiza echipa când joacă slab şi nu se vor plânge niciodată de nimic”. Sezonul 1992-1993 avea să fie salvat de câştigarea Cupei Angliei, după o serie de victorii în deplasare, departe de zidul zugrăvit cu fani de pe „Highbury”. Totuşi, în pofida succesului din FA Cup, sezonul 1992-1993 va rămâne mereu în amintirea fanilor drept sezonul cu suporteri pictaţi în „peluza-bibliotecă”…

Surse: tackle.ro, „The most vocal corner of Highbury” – Box to Box Football, „Highbury: The Story of Arsenal in N5” – John Suprling