Au cinematografele de artă un viitor în România? Trei proiecte de succes care arată că filmele de acest gen sunt încă foarte căutate

Cinemaul românesc se află într-o situație cel puțin bizară. Pe de o parte, filmele românești au atins un nivel ridicat de recunoaștere internațională. Regizorii, filmele din ultimele două decenii, noul val românesc, toate acestea au pus România pe hartă. Pe lângă premiile prestigioase primite la festivaluri internaționale, vedem de curând inclusiv filme românești cu succes comercial.

Pe de altă parte, situația cinematografelor din România a evoluat în direcția opusă: din rău în mai rău, prăbușindu-se. De la 600 de săli de cinema, RADEF ajunsese să mai dețină doar 13, înainte de insolvență. Istoria devalizării și distrugerii unei întregi infrastructuri naționale de săli de cinema e deja bine cunoscută și încheiată – mai mult din lipsa obiectului. În locul lor rămânem cu cinemaurile de mall și streamingul de acasă pentru a viziona filme.

Arhiva Activă, București

Oare așa arată viitorul filmului în România? Ne limităm la oferta comercială pentru marile ecrane și entertainment pentru ecranul de acasă? Ajungem să vedem filmul strict ca pe un produs? Nu în mod necesar. Există, din fericire, câteva persoane care nu sunt de acord și cred că cinematograful artistic poate ajunge la publicul larg – cu mult efort și răbdare, însă. Efort pe care aceștia deja îl depun de câțiva ani, iar rezultatele se văd în numărul de spectatori. Desigur, mai e cale lungă de urmat, dar aceste inițiative ne arată cum, cu o strategie și o promovare eficiente, obiectivul e realizabil. Poate fi acesta un model și un imbold pentru stat și primării să investească mai mult în sectorul cultural? Pentru că, înainte de toate, e nevoie de o schimbare de viziune: că arta nu e o doar o chestiune privată, ci un bun public, iar viața culturală parte a bunăstării societății.

Am vorbit cu trei persoane din trei proiecte diferite pentru a afla mai multe despre proiectele la care lucrează. Cum au început, ce au reușit și ce își propun.

Digi24.ro

Misterul unei crime a fost elucidat după 56 de ani. Cum s-a dat de gol autorul care nu a fost niciodată suspect în caz

Cinemateca Eforie, împreună cu încă câteva săli ce pot fi numărate pe degete, sunt ultimele cinematografe publice rămase deschise în București. Mai presus de atât, Eforie este singura care are trecută în atribuții educația cinematografică. Tot aici au loc mai multe programe de proiecții, însoțite de prezentări și discuții cu publicul. Am luat legătura cu Andrei Rus, cadru didactic UNATC și inițiator Arhiva Activă, pentru a ne povesti mai multe despre proiect.

„Aceasta este un proiect realizat în cadrul UNATC început în 2020 cu ocazia aniversării a 70 de ani de la înființarea universității. Am propus atunci o revizitare a arhivei instituției – a început ca o cercetare a arhivei noastre interne și am continuat cu digitizarea și masterizarea lor – în prezent, ele se află și pe site. Le-am proiectat pentru public și i-am chemat pe cineaștii care le-au făcut și încă mai trăiesc”, spune acesta.

Însă proiectul nu avea să se limiteze doar la arhiva de scurtmetraje. „Încă din start ne propuneam să colaborăm și cu alte arhive, să organizăm programe și discuții. De doi ani am dezvoltat o colaborare cu Arhiva Națională de Filme, care are două săli de cinema în București: Union și Eforie”. Proiecțiile au loc în mod normal la cea din urmă, care le oferă spațiul, în timp ce ei  se ocupă de tot ce ține de organizare, promovare și selecție a filmelor.

„Cinemateca a avut o perioadă în care nu mai avea spectatori, dar în pandemie ne-am dat seama că dacă nici noi, cei din domeniu, nu facem ceva, statul ar putea considera că nu e de interes pentru public și să o închidă. Așa că și creșterea popularității cinematecii a fost unul dintre scopurile noastre. Din fericire, pare că a funcționat. Înțeleg că există o creștere a popularității atât pentru programele normale ale cinematecii în sine, dar și a celor speciale – precum Film Menu sau Cineclub Horror. E foarte bine pentru că valoarea nu constă doar din a viziona filme canonice, ci de a le alterna cu altele mai puțin cunoscute, mai obscure, care să fie prezentate și descoperite” .

Digisport.ro

FOTO Ilie Năstase a apărut de mână cu ”cea mai frumoasă femeie din lume”: ”I-a luat trei ani”

În prezent, Arhiva Activă are încă trei serii  speciale, pe lângă cea dedicată scurtmetrajelor foștilor studenți UNATC. Proiectul Retro, de exemplu, propune retrospective a diverselor personalități din istoria cinematografiei, precum Godard ori Rossellini, dar și seri tematice legate de idei și subiecte relevante pentru cinemaul contemporan. cine VARIETĂȚI se concentrează asupra creațiilor din perioada interbelică sau apropiată de cele două războaie mondiale, în timp ce să film! se concentrează mai mult pe producțiile românești recente și discuția realizatorilor cu publicul.

„Anul trecut, în memoria profesorului Sorin Botoșoneanu, a fost creat un centru cu același nume, care se ocupă cu activități pedagogice și organizarea de ateliere în jurul proiecțiilor de filme”, spune Andrei. Doar că aceste ateliere nu repetă aceeași ierarhie verticală pe care o întâlnim în mod normal într-o facultate. „Ideea din centrul acestor ateliere este colaborarea pe orizontală. Am dat un anunț în facultate, mai mulți au răspuns, iar acum o parte importantă din activități sunt făcute direct de studenți. Ne ocupăm de tot ce ține de comunicare, texte curatoriale, moderarea discuțiilor, grafică, scopul e să fie și o formare profesională, pe lângă a fi doar o activitate plăcută.  Drept dovadă, unul dintre studenți s-a și angajat recent în domeniu”. 

În mai multe orașe tendința s-a inversat, e de părere acesta, iar mai multe săli de cinema au fost redeschise de municipalități. Pe lângă centrele urbane mari, inclusiv orașe precum Zalău sau Aradul s-au înscris în această tendință. „Bucureștiul, însă, nu e unul din cele mai fericite cazuri. Are mult prea puține săli de cinema pentru mărimea lui, iar condițiile tehnice nu sunt chiar excelente. Rolul acestor cinemauri ar trebui să atragă publicul și să-l educe, să aibă programe clasice și discuții cu publicul după. Până la urmă, a vedea un film alături de ceilalți într-un cinema e un alt fel de experiență,  nu e același lucru cu a vedea un film pe o platformă online. Ar fi ideal să avem o structură la nivel național la care să participe municipalitățile, universitățile sau mari cineaști.”

Cinema ARTA, Cluj

În Cluj e vorba o poveste aparte, unde avem un cinema artistic independent privat: Cinema Arta. Redeschis în urmă cu câțiva ani, acesta se bucură acum de un public consistent și rulează în fiecare zi filme, pe lângă diverse alte activități. Am luat legătura cu Monica Sebastyen pentru a înțelege mai bine istoria, provocările și așteptările pentru acest cinematograf.

Deschis în 1913 în clădirea construită de bunicul bunicului Monicăi, acesta s-a numit inițial Cinematograful Universității, după numele străzii pe care se afla. Timp de un secol, acesta a funcționat fără pauze prea mari. Și-a schimbat denumirea de mai multe ori, a fost naționalizat, s-a degradat și a continuat să ruleze filme până când s-a închis în 2012. Revenise în proprietatea familiei, dar proiectorul era deja depășit de vremuri și trebuia modernizat. Problema cea mare însă era la instalația de încălzire. Neputând fi pornită căldura în condiții de siguranță, mai erau doar unele proiecții ocazionale în zilele de vară pentru diverse evenimente sau festivaluri. Câțiva ani mai târziu, porțile sale aveau să se deschidă iar publicului larg.

„Am redeschis cinematograful în două etape: în 2019 și 2020. Dar a venit pandemia și am închis din nou. Atunci am decis să dezvoltăm un program de educație cinematografică pe care-l continuăm și acum. Dacă până atunci a fost cu întreruperi și reporniri, în 2021 l-am redeschis la un program fără restricții”, spune Monica.  „De luni până duminică avem câteva programe recurente. Luni avem documentare, marți, filme clasice sau seri curatoriale, acestea fiind foarte importante pentru noi. Joi și vineri, de exemplu, sunt seri de premiere, în timp ce sâmbăta și duminica avem evenimente pentru copii de dimineață. Iar în afara programului avem ateliere și proiecții cinematografice speciale.” 

Încă de la început, Monica s-a ocupat de conturarea direcției cinematografului și închegarea comunității din jurul lui. „Am pornit de la ideea de educație cinematografică – suntem expuși la atât de mult material audiovizual, dar ne lipsește în școli o educație în acest sens, de a ști să-l interpretăm și descifrăm. Pe lângă educația limbajului pe care am introdus-o de la început avem acum și educația prin filme pe diverse subiecte”, spune aceasta. În prezent, cinematograful se află în colaborare cu diverse proiecte europene, ceea ce le dă acces la o serie de filme și materiale pedagogice consistente. „Activitățile pe care le organizăm noi nu sunt de tipul celor în care vin profesorii cu clase întregi. Noi lucrăm cu grupuri mai mici, pentru a discuta în profunzime subiectele”, menționează Monica. „Am avut și cursuri de formare pentru profesori ca să poate aduce aceste discuții pe subiectul filmelor la clasă.”

„Noi ne de definim ca un cinema de artă. Nu facem compromisuri de a programa un anumit tip de filme doar pentru a atrage un public mai mare. E important să păstrăm o direcție, iar publicul nostru să știe la ce să se aștepte”, spune Monica. Acest lucru se întâmplă, deși condițiile pentru Cinema ARTA sunt diferite. Fiind un proiect privat, acesta trebuie să se poată susține financiar de unul singur. De asemenea, nu se concentrează doar pe atragerea festivalurilor și evenimentelor mari. Consideră că trebuie să existe un echilibru între acestea și programul normal, acesta din urmă fiind cel care creează o legătură mai strânsă cu publicul. Cafeneaua spațiului îndeplinește și ea un rol complementar, fiind deschisă toată ziua și totodată locul în care se încheagă discuțiile și comunitatea cinefilă.

Care sunt direcțiile în care merge programul cinematografului? „Avem în prezent o serie de filme clasice care urmărește în paralel istoria cinematografului cu istoria cinematografiei. Avem câte un film pentru fiecare deceniu, cu o prezentare consistentă despre ce a însemnat, după care avem și o discuție la finalul vizionării”, spune aceasta. Alte serii au fost dedicate unor regizori – Godard ori Carlos Saura, mai recent. What’s the score, de pildă, a fost un program menit să facă o introducere în istoria muzicii de film, selecția proiecțiilor fiind realizată în funcție de compozitori. La care se adaugă diverse colaborări, precum cea cu teatrul de actori din Cluj, ori cea cu Radu Jude pentru un atelier despre filme de scurtmetraj.

„Eu locuiam în București, dar ce m-a făcut să mă întorc în Cluj a fost potențialul cultural al acestui cinematograf. Am crezut de la început în valoarea pe care spațiul îl are pentru oraș. În general, cinemaul e legat de noțiunea de industrie și entertainment, dar ce vrem  noi să facem este să subliniem latura culturală și artistică a acestuia.” 

Cinema Victoria, din Timișoara, unul dintre cinematografele de artă de succes

Dacă Bucureștiul nu e cel mai fericit caz când vine vorba de vechile cinematografe de artă, Timișoara era până nu demult într-o situație și mai gravă. Totuși, administrația locală a avut voința necesară de a le salva, iar în urmă cu 5-6 ani, primăria a preluat sub tutela ei 5 fost săli de cinema RADEF.  Cum sălile erau într-o stare deplorabilă, a urmat un lung proces de renovare, astfel încât toate să poată intra înapoi în circuitul public. Un cinema însă e mai mult decât un proiector și niște scaune, așa că au avut nevoie și de un plan pentru ca ele să-și poată atinge potențialul. Aici apare în scenă Ioana Dragomirescu, actuala coordonatoare a Cinematografului Victoria.

„În 2021, Primăria din Timișoara mi-a solicitat un studiu despre cum s-ar putea integra aceste 5 săli de cinema în circuitul cultural local și ce ar trebui să ofere. Era clar că a pleca de la nicio sală independentă de cinema funcțională timp de 10 ani în oraș și a ajunge deodată la 5 săli cu peste 1500 de locuri adunate era un salt destul de brusc”, îmi spune aceasta. Totuși, Timișoara urma să fie Capitală Culturală Europeană și exista o dorință de a oferi acest spațiu tuturor artiștilor locali și internaționali care urmau să vină, dar și o moștenire care să rămână după aceea.

Totodată, Ioana fusese până atunci coordonatoare pentru Cinema Elvire Popesco în București și avea peste 6 ani experiență în sectorul cinematografic din Franța. S-a făcut un departament în cadrul primăriei pentru sălile de cinema, Ioana a dat și a luat concursul, devenind astfel și șefa departamentului. De ce a plecat din București către Timișoara? „Am făcut acest pas pentru că a fost o șansă unică să poți să deschizi în România o sală de cinema dotată modern și să imaginezi de la zero un întreg circuit complementar de săli. Mi s-a părut o provocare. Pe lângă asta Timișoara urma să fie capitală culturală, iar familia mea tot de aici este, ceea ce a făcut mutarea mai ușoară.” 

Pe baza acestei expertize din țară și străinătate, Ioana a conturat  planul pentru sălile care urmau să fie deschise. „Strategia a fost una bazată mai mult pe complementaritate, decât pe concurență. Și să nu fie doar cinema, ci să integreze curatoriatul, să fie concentrat pe filme europene și românești, să aducă regizori și actori la proiecții pentru discuții cu publicul”. Și asta a și făcut. Prima sală din cele cinci renovate a fost Cinema Victoria, un cinematograf de cartier. „Deși e la 15 minute de centru și în București ar fi fost ‘central’, aici e văzută de timișoreni ca fiind ‘de cartier’ ”, îmi explică Ioana. Finalizată în 2022, cinematograful a avut primele proiecții în septembrie anul trecut. Cu o echipă mică, dar pasionată, au pus pe picioare unul din cele mai ambițioase proiecte culturale ale orașului.

„Cinema Victoria e o sală multifuncțională. Are cu precădere rolul de cinematograf, dar, în viitor, în această constelație cu 5 săli, va avea din ce în ce mai mult rol de scenă de teatru independent și sperăm să atragem cât mai multe trupe din oraș și din afară. Noi ne dorim să fim cât mai deschiși publicului, de aceea avem și evenimente propuse de comunitate, dezbateri organizate de asociații locale sau întâlniri cu personalități importante”, spune Ioana. Și, desigur, festivaluri de cinema – chiar mai multe decât poate duce. Se cunoaște că sala era foarte așteptată, având în vedere că are deja peste 15 festivaluri programate în viitorul apropiat.

Una din principalele provocări pentru echipă a fost să atragă diferitele categorii de public, cu atât mai mult pentru un cinema de cartier. „Aveam emoții că va rămâne sala goală la început. Dar am testat programe diferite și am încercat să ajungem la diversitate cât mai mare de comunități. În cele din urmă, am avut peste 11 mii de spectatori în primele trei luni de la deschidere. O medie extrem de pozitivă, având în vedere că intrarea era pe bază de bilet”, spune Ioana.

Și aici se observă cel mai mult viziunea și creativitatea de care au dat dovadă membrii echipei. Pe lângă tot efortul de promovare în social media și cu ajutorul voluntarilor, oferta a fost croită pentru a atrage câteva grupuri țintă. Odată pe lună proiectează filmele vechi românești pentru seniori, dar și tineri care ar vrea să le descopere. Tot odată pe lună proiectează și un film de la Cinemateca TIFF, care se adresează în special cinefililor. #CineMunte e pentru iubitorii de natură, în timp ce Film After School e dedicat liceenilor și are loc după ore unde pot veni și dezbate. #CineMami, pe de altă parte, a fost gândit special pentru mamele aflate în maternitate.

Odată pe lună se proiectează un film în care se poate intra cu bebelușul, volumul este dat mai încet și se pot mișca în voie, fără să le fie teamă că îi vor deranja pe restul. „Trebuie să fii pe toate fronturile, să închei cât mai multe parteneriate, să te asociezi cu artiștii și comunitățile locale și să apelezi la toate mijloacele media disponibile. Suntem proactivi. Nu așteptăm să vină publicul la noi, ci mergem noi către public”, spune Ioana.

Educația cinematografică are ea un viitor și în România?

Poate părea paradoxal să discutăm despre educație cinematografică într-o țară fără cinemauri, însă toate exemplele de mai sus arată că nu lucrurile nu stau așa de rău cum ar părea. Dimpotrivă, popularitatea acestor proiecte arată că setea de cinema exista deja, chiar dacă oamenii n-o știau. „Cred că este nevoie ca spectatorul să vadă o varietate cât mai largă de filme. Da, știu că acum toți spun că avem tot ce vrem online. Însă, dacă nu ești expus unui anumit gen de film, nu vei ști către ce să te orientezi”, spune Ioana.

„În școlile din Franța nu sunt doar excursii la cinema, ci și cursuri teoretice. Astfel, orice copil are acces la această lume a filmelor, chiar dacă nu provine dintr-o familie cinefilă. E la fel ca un copil care, dacă nu învață să cânte la un instrument de când este mic, șansele să dezvolte mai târziu o pasiune pentru filarmonică scad.  Cinematografia are o valoare enormă și cred că trebuie explorate și acele filme care se adresează minții și sentimentelor, nu doar părții din noi care vrea să fie distrată. Dar fără o introducere, fără cineva care să o aducă în viața noastră, aceste filme nu se lasă descoperită ușor”, mai completează ea.

Tot Franța este dată drept exemplu și Andrei Rus, care a lucrat pentru Centrul Național de Cinema francez. „Acolo au avut un proiect în care au selectat 20 de filme mai vechi și mai noi și au antrenat 1000 de persoane să meargă prin țară și să discute cu elevii pe baza lor la proiecții”. Spune totodată că și noi am avut niște proiecte pilot îndreptat tot către elevi și în parteneriat cu Institutul Francez. Deși la o scară mult mai mică, ele reprezintă totuși un început și demonstrează că apetitul și potențialul pentru educație cinematografică există.

„Ar trebuie ca primăriile să privească arta ca parte a calității vieții. Pe lângă asfalt și aer curat, contează ce facem cu timpul liber, dacă avem unde ieși, dacă există o ofertă culturală. La fel ca teatrul sau filarmonica, acestea deschid lumi noi multor oameni care nu au mai fost puși în contact cu acestea”, spune Ioana. Dar, la fel ca acestea, ele nu au cum să fie și populare și accesibile și sustenabile doar prin prețul biletelor.

„Biletul pentru o sală de cinema este 10-20 de lei, nu poți să te susții doar din acestea. Deși trebuie să tindă în această direcție, e nevoie ca primăriile și statul să le susțină, justificarea fiind calitatea vieții îmbunătățite care vine odată cu aceste investiții.  E un întreg ciclu virtuos deoarece, cu cât oferta culturală e mai mare, cu atât crește satisfacția oamenilor și dă naștere la și mai multe idei și mai multă creativitate. Dar acest cerc virtuos trebuie și pus în mișcare mai întâi”, încheie ea.