Sport

Bancu cu Naționala și meciul la care am plâns. În Giulești foșnesc românește tribunele! Publicul, Selecționerul cel Mare!

Naționala lui Bancu s-a trezit din glume proaste, dar victoria cu Finlanda i se datorează, în primul rând, publicului din Giulești, cel mai bun antrenor, psiholog și tub de oxigen. România Mea, ești Mare!
12.06.2022 | 01:44
Bancu cu Nationala si meciul la care am plans In Giulesti fosnesc romaneste tribunele Publicul Selectionerul cel Mare
România a învins Finlanda, cu ajutorul publicului Românesc! O seară emoționantă, o seară de neuitat! (foto Răzvan Păsărică/SPORTPICTURES)
ADVERTISEMENT

Am plâns după victoria cu Finlanda! Nu, nu ne-am calificat la Mondiale, nu a născut nevasta și nici motanul n-a luat „Bacul” cu brio. Dar România și-a ajutat Naționala să treacă clasa, i-a „dopat” caracterul și a obligat-o să-și depășească starea de fapt, (re)dând naștere unui fenomen social. În fremătătorul Giulești, Bancu a făcut cea mai bună glumă din carieră, iar # Niță a arătat de ce acest popor rezistă, prin noțiunea de „familie”.

Bancu cu Naționala, de ce am plâns după victorie. În Giulești foșnesc românește tribunele! „Avanti Popolo!”

„Suntem jos. Ne simțim mici, din toate punctele de vedere, dar nu acesta ne este nivelul”, spunea Edi (sau Adio) Iordănescu, înaintea partidei cu Finlanda. Nea Puiu ăl Mic, cum îmi place să-l alint, avea pe undeva dreptate, pentru că, după primele meciuri de la debut, aveam impresia că nu-i încape capul sub „cașchetă”. Începutul jocului a legiferat premoniția: Iedul „Iedi” părea prea mic pentru „cașcheta” cu cozoroc atât de largă, iar jocul României era prea de-a latul, cu o adversară îngustă.

ADVERTISEMENT

Atunci s-a petrecut miracolul. O spinare uriașă de sentiment a crescut din pântecele Giuleștiului. Acolo, rapid, foșnesc românește, tribunele… Am aprins o țigară și m-am gândit când vor aprinde băieții, torțele… Urma să aștept mult, dar a meritat. În lipsa motanului, care fugise în clipa în care Pușcaș și-a descărcat glonțul orb, din penalty, în zona zoster a nervilor comunității de pe stadion, mi-a alinat înjurătura fantasticul stadion „Rapid – Giulești”. Torța serii de sâmbătă, când unii chefuiesc, iar alții plătesc bani pe bilet ca să-și ajute Țara, deja se aprinsese…

Ca oltean, mi-a tremurat sufletul de mândrie văzându-l pe Nicușor Bancu, cel mai bun de pe teren. Gol, centrări, recuperări, bare, ce mai… mi-a reaprins, cum spuneam… Sorescu din suflet. Dar Bancu fără galeria română din Giulești ar fi rămas o glumă.

ADVERTISEMENT

Publicul („Avanti Popolo”, cum spune un cântec revoluționar) te obligă să capeți caracter, chiar și când pari incapabil de o asemenea… revoluție. Publicul, poporul român, le-a fost acestor băieți și antrenor, și psiholog, și vestiar, și tub de oxigen.

#Niță și rezistența dincolo de blestemul istoric

Prin ograda finlandezilor ninge, în general, precum în povestirile Fraților Grimm. La noi, ninge ca la Frații Pește. Dar, în generozitatea sa, Bucureștiul oferă mereu câte o hârtoapă, ca să dai la copcă și să prinzi peștele cel mare. Pentru nordici, seara de sâmbătă s-a dovedit un pamflet trist. Au crezut că-și pot desăvârși linia de clasament cu o doză de remiză. Pentru noi, noaptea giuleșteană continuă într-un fenomen social, într-o vreme în care părem tot mai dezbinați. Ce poate fi mai vesel de atât?

ADVERTISEMENT

Portarul Niță a respins șutul lui Pohjanpalo, cu un organ necunoscut anatomiei clasice. I-aș zice „suflet”. Singura mâhnire care-l paște pe un avid iubitor de fotbal este legată de lipsa de rezistență și de nesportivitatea acestui popor în alte angrenări, pe care unii le consideră „de stadion”. Și totuși, stadionul, acest tărâm verde și mirositor a bomboane agricole și a debuturi marca Tavi Popescu, îți oferă realismul realității și surpriza cea de pe urmă a conștiinței sociale.

În România, la fotbal și în alte sporturi istorice, se dezbate stoic noțiunea de „blestem istoric”. Vestiarul giuleștean a învățat multe generații de jucători capricios de talentați, că blestemul istoric înseamnă s-o „freci” cu pasa înapoi, în loc să-ți „temporizezi” adversarul cu, vorba unui dinamovist, „focu’ la ei”. Același rezultat l-a avut și „forcingul” publicului rapidist asupra fotbaliștilor veniți de prin Craiova, Steaua, Dinamo, etc, ca să reconstruiască o Echipă Națională.

ADVERTISEMENT

Fără #Giulești, #Niță n-ar fi rezistat, ar fi alunecat în ploaia unei seri de vară. Ar fi cedat în dosul unei apărări visătoare și din pricina unei tactici defectuoase, chestii despre care astăzi nu e bine să vorbim, pentru că bucuria rară trebuie salutată cu lacrima păcii.

Blestemul istoric al acestei nații stă în lipsa Giuleștiului din fiecare dintre noi. Am uitat poezia, suntem truditori doar întru truda zilnică, nu însă și pentru spiritul colectiv.

Final în corzi. Așa, și? Faceți filme cu România la Hollywood, cum fac italienii cu „Rocky”!

I-am auzit pe comentatorii partidei spunând că am câștigat dramatic, aproape în corzi. Bine că n-am pierdut în coarde, ca să aibă și Nea Puiu ăl Mic motive să se creadă Edi cel Mare și cel Nedreptățit. N-a fost un meci de fotbal „bun”. A fost, în schimb, unul forțos. Nicio echipă de calibru din lume (și mă refer la cele „grele”, cu care ne comparăm noi, adică Feroe și Liechtenstein, nu amărâte ca Franța sau Italia), nu ne-ar fi iertat pentru incursiunile obsesive ale lui Bancu. Na, că tot îl lăudasem, dar noroc că i-a ieșit…

Niciun atacant cu ștaif nu s-ar întâlni cu ocaziile pe care le-a ratat Pușcaș și niciun mijlocaș de calibru n-ar fi pasat în halul în care a reușit Cicâldău, în vreo trei rânduri. Și totuși, acest meci revoltător de bucuros are învățămintele sale. România câștigă în corzi, dar, poate tocmai pentru faptul că acțiunea se petrece lângă șinele Grantului, acesta este farmecul vieții…

Vrând – nevrând, Echipa Noastră Națională rivalizează cu Silvester Stallone, și pentru „Zmeura de Aur”, dar și pentru bucuria magiei. Dacă la Hollywood se toarnă filme cu Rocky, după atâtea decenii de la prima producție, ar fi cazul ca României fotbalistice să i se scrie un scenariu dur, neiertător, dar grațios și bucuros.

Chiricheș și liderii pe care îi ierți pentru că respiri

Când suntem dezamăgiți de diverși lideri, fie ei proveniți din zona social – politică ori din alte perimetre, ne trece repede. Până și Căluțul Roz al lui Patapievici a fost, până la urmă, descălecat de urcătorii de ironii. Însă, furia își reintră în propriul dicționar când vine vorba despre fotbal. Aici, în arenă, miroase a sânge proaspăt…

Cum ne-au distrus speranțele unii falși revoluționari de pe burlanul Universității, așa ne-a enervat și Chiricheș, liderul României, din terenul ultimelor înfrângeri glorioase. Acum, oamenii, românii i-au scandat numele. Nu pentru că n-a jucat „atât de prost”, ci pentru că a intrat în teren cu fruntea în pământ, dar cu privirea sus. Și-a asumat. Și își merită onorul.

Există, în această lume, lideri care dezamăgesc. Dar, uneori, uităm că datorită lor respirăm. Atât cât putem, mai mult sau mai puțin toxic, dar… trăim. Sensul societăților, al grupurilor, cum este și cazul Echipei Naționale, este să propună lideri pentru comunități. Iar când „liderul” devine un bun la plural, cum ar fi Națiunea, începem, ușor, să renaștem.

Echipa Națională tinde să redevină un fenomen social. Indiferent cine o conduce și pe cine înjurăm, nopțile sau zilele. În corzi sau nu, românii redevin români. Nu, acum nu mai plâng, ca la finalul meciului, pentru că Publicul Amiral din Giulești mi-a reamintit să fiu puternic. El este Selecționerul și Psihologul. A uitat, a iertat, a cântat, a iubit și a câștigat.

Redevin copil când câștigă Naționala. Și Giuleștiul și, până la urmă, România. Țara Mea, Țara Mea cea Mare, precum un tub de oxigen!

 

 

ADVERTISEMENT