Boala care a inspirat poveștile cu vârcolaci și vampiri. Crima oribilă de la care a pornit mitul

În 1855, publicația Brooklyn Daily Eagle a relatat despre uciderea cumplită a unei mirese de către proaspătul ei soț. Povestea a venit din mediul rural francez.

Boala care a inspirat poveștile cu vârcolaci și vampiri. Crima oribilă de la care a pornit mitul

Părinții femeii au împiedicat inițial logodna cuplului „din cauza comportamentului ciudat observată uneori la tânăr”, deși „altfel era o partidă foarte bună”.

În cele din urmă, părinții și-au dat acordul, iar căsătoria a avut loc. La scurt timp după ce tinerii căsătoriți s-au retras pentru a-și consuma uniunea, s-au auzit „țipete înfricoșătoare” din camera lor. Deși au alergat într-un suflet, oamenii au găsit-o pe „biata fată… în agonie – cu pieptul sfâșiat într-o manieră cât se poate de oribilă, iar pe nenorocitul soț într-un acces de nebunie răvășitoare și acoperit cu sânge, după ce devorase o parte din sânul bietei fetei”, scrie Jessica Wang, profesor asociat de istorie a SUA, University of British Columbia, citată de LiveScience.

Mireasa a murit la scurt timp. Soțul ei, a murit și el dar nu fără să opună „cea mai violentă rezistență”.

Digi24.ro

O femeie a găsit o poșetă în care erau acte, bani și telefoane lângă gara din Arad. A luat-o și acum e reținută

Ce ar fi putut provoca acest incident îngrozitor? „S-a amintit apoi, ca răspuns la întrebările puse de un medic”, că mirele a fost „mușcat anterior de un câine ciudat”. Trecerea nebuniei de la câine la om părea singurul motiv posibil pentru întoarcerea cumplită a evenimentelor.

Brooklyn Daily Eagle a descris episodul ca fiind „un caz trist și dureros de hidrofobie” sau, în limbajul de astăzi, rabie.

Însă relatarea a fost primită de către public ca o poveste gotică de groază. A fost în esență o poveste cu vârcolaci: mușcătura câinelui nebun a provocat o metamorfoză hidoasă, care a transformat victima umană într-un monstru nefericit ale cărui impulsuri sexuale vicioase au dus la violențe obscene și detestabile.

În cartea sa, ”Mad Dogs and Other New Yorkers: Rabies, Medicine, and Society in an American Metropolis” (Câni nebuni și alți new yorkezi: rabie, medicină și societate, 1840-1920), Jessica Wang explorează semnificațiile ascunse din spatele modurilor în care oamenii vorbeau despre rabie.

Digisport.ro

FOTO Gest golănesc, fără precedent, al unui luptător către fata din ring! Ce a urmat depăștește orice imaginație

Variante ale poveștii mirelui turbat au fost spuse și redate în ziarele în limba engleză din America de Nord de la cel puțin începutul secolului al XVIII-lea și au continuat să apară până în anii 1890.

Relatarea din Brooklyn Daily Eagle a fost, în esență, o poveste populară despre câinii nebuni și linia subțire de separație dintre om și animal. Rabia a creat frică, deoarece era o boală care părea capabilă să transforme oamenii în fiare furioase.

O boală terifiantă și fatală

Istoricul Eugen Weber a observat că țăranii francezi din secolul al XIX-lea se temeau „mai presus de toate de lupi, câini nebuni și de foc”. Nebunia canină – sau boala pe care o cunoaștem astăzi sub numele de rabie – a făcut să apară fricile de câini sursă de coșmaruri timp de secole.

Alte boli infecțioase – inclusiv holera, tifoida și difteria – au ucis mult mai mulți oameni în secolele XIX și începutul secolului XX. Cu toate acestea, strigătul „Câine nebun!”, stârnea un sentiment imediat de teroare, deoarece o simplă mușcătură de câine ar putea însemna un calvar prelungit cu simptome istovitoare, urmate de moarte sigură.

Medicina modernă știe că rabia este cauzată de un virus. Odată ce intră în corp, se deplasează către creier prin sistemul nervos. Perioada tipică de incubație, dintre expunerea inițială și debutul simptomelor, de ordinul săptămânilor sau lunilor înseamnă că rabia nu mai este o sentință de moarte dacă un pacient primește rapid injecții cu anticorpi imuni și vaccin, pentru a construi imunitatea la scurt timp după ce a intrat în contact cu un animal suspect.

Deși este rar ca oamenii să moară de rabie în SUA, boala ucide încă zeci de mii de oameni la nivel global în fiecare an.

Potrivit unor surse din secolul al XIX-lea, după o perioadă de incubație cuprinsă între patru și 12 săptămâni, simptomele debutau cu un vag sentiment de agitație sau neliniște. Apoi au progresat către episoadele spasmodice debilitante caracteristice rabiei, împreună cu insomnie, excitabilitate, febrilitate, puls rapid, salivație și respirație îngreunată. Victimele prezentau deseori halucinații sau alte tulburări mentale.

Eforturile de atenuare a crizelor violente cu medicamente au eșuat adesea, iar medicii nu puteau face mai mult decât să fie martori la suferința pacienților. Eliberarea de chinuri venea numai după ce boala evolua spre finalul fatal, de obicei pe o perioadă de două până la patru zile. Chiar și astăzi, rabia rămâne în esență incurabilă odată cu apariția semnelor clinice.

Cu secole în urmă, pierderea controlului asupra corpului și raționalității declanșate de rabie părea un atac asupra umanității de bază a victimelor.

De la o boală reală, transmisă de animale au apărut poveștile care dau fiori despre forțe supranaturale care transferau puterile malefice ale animalelor și transformau oamenii în monștri.

Mușcături care transformă oamenii în animale

Relatările americane din secolul al XIX-lea nu au invocat niciodată în mod direct supranaturalul. Dar descrierile simptomelor indicau presupuneri nerostite despre modul în care boala a transmis esența animalului omului suferind.

Ziarele îi descriau frecvent pe cei care contractau rabia de la mușcăturile de câine ca lătrând și mârâind precum câinii, în timp ce victimele mușcăturilor de pisică zgâriau și scuipau. Halucinațiile, spasmele respiratorii și convulsiile scăpate de sub control au produs similitudini înfricoșătoare cu animalul turbat.

Măsurile preventive tradiționale au arătat, de asemenea, cum americanii și-au asumat în liniște o graniță estompată între umanitate și animalitate. Remediile populare susțineau că victimele mușcăturii de câine se puteau proteja de rabie prin uciderea câinelui care deja le-a mușcat sau prin aplicarea părului câinelui pe rană sau tăindu-i coada.

Astfel de metode de prevenție implicau nevoia de a tăia o legătură invizibilă, supranaturală, între un animal periculos și prada sa umană.

Uneori boala a lăsat urme ciudate. Când un bărbat din Brooklyn a murit de rabie în 1886, New York Herald a înregistrat o apariție ciudată: în câteva minute după ultima respirație a bărbatului, „inelul albastru de pe mână – semnul mușcăturii fatale… a dispărut”. Numai moartea a rupt influența fatală a câinelui nebun.

Câinii turbați, la baza legendelor despre vampiri

Este posibil ca, alături de cele despre vârcolaci, poveștile despre vampiri să fi fost și ele influențate de rabie.

Medicul Juan Gómez-Alonso a subliniat o rezonanță între vampirism și rabie în simptomele înfiorătoare ale bolii – sunetele distorsionate, expresiile exagerate ale feței, neliniștea și, uneori, comportamentele sălbatice și agresive care au făcut ca persoanele care suferă să pară mai mult monstruoase decât umane.

Suprasensibilitatea extremă la stimuli, care declanșează episoadele spasmodice chinuitoare asociate cu rabia, ar putea avea un efect deosebit de ciudat. O privire la o oglindă ar putea declanșa un răspuns violent, într-o paralelă îngrozitoare cu incapacitatea vampirului viu-mort de a avea o reflecție.

Mai mult, în diferite tradiții folclorice est-europene, vam„pirii s-au transformat nu în lilieci, ci în lupi sau câini, vectorii cheie ai rabiei.