O actrița și un om deosebit, Numai Dinescu dezvăluie cea mai grea durere pe care o trăiește de doi ani încoace, de la dispariția mamei. A scris mult despre cea care i-a dat viață în speranța că îi va ajuta și pe alții care se află în aceeași situație și nu pot recunoaște că omul drag a murit.
Nuami Dinescu, cunoscuta și îndrăgita actriță, dezvăluie pentru FANATIK.RO detalii neștiute despre copilăria și adolescența ei, despre viața alături de încă trei surori și despre cât de bine a învățat la școală de frica muncii fizice. Ne spune cu ce se ocupă acum, de ce a ales teatrul și cine a convins-o să meargă pe acest drum. Nuami Dinescu ne vorbește despre prima iubire, despre cea mai mare drama a vieții ei și despre cum era să moară în tinerețe. În 1990, Nuami Dinescu a fost față în față cu moartea, după mai multe complicații apărute în urma unor răceli netratate. A ajuns la ATI, unde a trăit momente greu de uitat! Viața i-a fost, însă, salvată, dar avea să primească de la medic o veste care i-a schimbat întregul parcurs al existenței: nu va putea face copii. A acceptat destinul crunt și s-a bucurat de ceea ce viața i-a oferit! Nu a avut întotdeauna un parcurs ușor, dar spune că este recunoscătoare pentru tot ce a primit de la viață.
După 20 de ani te-ai întors în teatru. Cum te simți? Ce joci acum?
-Ei da, întoarcerea mea în teatru după 20 de ani a fost chiar o aventură. Am început înainte de pandemie, dar am scos-o, cumva, la mal, cu toate greutățile și interdicțiile. “Urzeala lui Prospero” e un meta text scris de un coleg, Claudiu Romila, de la Teatrul Nottara, după toată opera lui Shakespeare, un text în care Prospero și Ariel pun la cale un plan care să le schimbe viața personajelor marelui Will. E o “nebunie frumoasă”, așa a zis Irina Margareta Nistor, cu un text superb, e un spectacol independent care a beneficiat de sprijinul Teatrului Nottara. Suntem 6 actori în distribuție, eu sunt singura care rămâne Catarina pe tot parcursul spectacolului, ceilalți cinci joacă câte 4 personaje. E un tur de forță, în culise sunt colegi de teatru care fac schimbări în cîteva secunde. Sper să-l putem juca din nou din toamnă, o să vedeți atunci ce bucurie de spectacol e, mai ales că e în versuri și respectă versificația și termenii vechi din opera lui Shakespeare.
Cum te simți la “Adela”? Există vreo asemănare, de orice fel, între “Florica” și Nuami?
-“Adela” a fost ancora mea după ce a plecat mama. În timpul pandemiei m-a luat Ruxandra Ion sub aripa ei și a făcut din mine un copil fericit. Așa m-am simțit. Un copil fericit care și-a găsit locul și tribul, un copil care face ce și-a dorit toată viața, să joace. Și care și-a căpătat încrederea în meseria și în talentul de la Doamne, Doamne. Asemănări? Nu știu, fiecare personaj ia ceva de la mine, dar nu mă gândesc niciodată la asta. Las instinctul și scenariul să meargă încotro ne duce povestea.
Cum a fost la “Chefi la cuțite”? Cu ce i-ai uimit?
-A fost funny și emoționant. Îmi plac foarte mult cei trei chefi, se simte relația frumoasă dintre ei și asta face, după mine, deliciul emisiunii. Am inventat pentru ei un tort cu pate. A fost foarte drăguță întâlnirea, nu le venea să creadă că eu am făcut chestia aia, nu mai mâncaseră niciodată.
Ce-ți mai fac animăluțele?
-Suntem mai puțini, în ultimii ani au mai plecat dintre ei…
Ce proiecte și planuri ai pentru anul acesta?
-Filmez pentru “Adela” la sezonul patru, am în plan o vacanță, am un film în august și, printre ele, mă apuc de schimbat chestii prin casă. Nu fac planuri așa îndepărtate că la noi ști cum e, sună telefonul, Doamne ajute să sune și mai des. Și trebuie să-ți faci loc în agendă.
Cum a fost copilăria ta la Vulcana Pandele? Făceai năzbâtii, erai cuminte?
-Am fost un copil zăpăcit, mă jucăm cu băieții, cu mingea, cu țurca, tot felul de jocuri care se lăsau cu geamuri sparte la vecini. Și cu discursuri lungi din partea alor mei, discursuri care îmi intrau pe o ureche și îmi ieșeau pe cealaltă. Și azi aș pune mâna pe batag și m-aș juca dacă aș avea cu cine. Totul a durat până pe la 11 ani, când, brusc, mi s-a făcut rușine că mă ceartă mama și tata, că-i fac de ras, că-s mai rea ca un băiat… Începuse maturizarea pesemne.
Mergeai în vacanțe la bunici?
-Eu nu am crescut la bunici. Mă duceam așa, din când în când la bunicii din partea mamei, tata i-a pierdut mai devreme pe ai lui, dar noi am avut ceea ce se cheamă azi bonă, adică o femeie plătită să aibă grijă de noi. Aș putea să zic că eu am crescut cu guvernantă care ne punea să dormim în fiecare zi după amiază, motiv pentru care le-am detestat pe toate, că au fost câteva. Probabil era greu cu 4 fete. Tata ne-a făcut abonament la o tanti care avea vacă și care ne aducea lapte proaspăt în fiecare zi. Eu am avut o copilărie atipică, cumva, din punctul ăsta de vedere. Așa s-a întîmplat, lucrau amîndoi și asta a fost cea mai bună variantă pentru noi.
Cum erai la liceu? Cum te țin minte colegii și profesorii? Ai avut vreodată un moment ‘rebel’?
-Am fost șefa de detașament care se ducea la profesori sau la director și învoia colegii pentru repețiile la teatru sau la brigada artistică. Nu aveam habar de rebeliune, am fost un copil care a înțeles singur că dacă nu învață să fie printre primii, o să ajungă fie să muncească la țesătorie, să-i țăcăne 12 războaie în cap, sau în șantier. Sau în uzină, că atât aveam în Târgoviște sau în Pucioasa. Când am simțit că profesorii au încredere în mine, că mi-am câștigat un fel de respect în fața lor, cînd am văzut că mă trimit singură în cancelarie să aduc catalogul, am devenit și mai serioasă și mai implicată.
Mi-a fost greu la științele exacte, dar se vedea că mă străduiam. Dacă întreba ceva profesorul de istorie sau cel de limba și literatura română, eu trebuia să știu, nu exista ca eu să nu știu răspunsul. La întâlnirea de 25 de ani de la terminarea liceului păreau să aibă, încă, o părere bună despre mine. Am fost un copil cuminte, conștiincioasă, maturizată devreme, așa mi-au zis toți. Abia acum am ieșiri de copil rebel. Atunci am știut că dacă nu-mi joc cartea bine, va fi jale. Șantier sau țesătorie scria pe mine. Și dacă e ceva ce detest în viața asta e munca fizică.
Mama, draga de ea, îmi zicea uneori, când încercam și eu să fac lucruri mai grele, cum ar fi să mă duc la sapă cu femeile care săpau locul, când mă apuca curățenia prin curte și mă vedea că seara eram lată: “vai de mine, ce-o să te faci tu în viața asta, că nu ești bună de muncă”. I-am spus de multe ori apoi, că uite, se pregătea pentru mine alt gen de muncă.
Când te-ai îndrăgostit prima dată? Mai ții minte cum îl chema, dacă i-ai spus?
-În clasa a 8-a, îl chema Dan, dar nu i-am spus. Ne-am întâlnit peste ani, întâmplător lucram în aceeași branșă, și abia atunci ne-am prins că îndrăgosteala era reciprocă. A fost funny discuția, am plecat amândoi bucuroși că ce simțisem atunci era împărtășit, a contat.
Cum a fost relația cu mama ta? Ce ai învățat de la ea?
-Cât timp ai să-ți povestesc eu de mama? Tot ce știu, știu de la ea. Și libertatea tot de la ea am învățat-o, și independența mea de femeie. Iubirea pentru citit și pentru cântat. Și iubirea și devotamentul față de familie, bucuria de a face lucruri pentru ceilalți. Generozitatea, capacitatea de a te pune în locul altuia, putera de a nu judeca, mai ales când nu ai soluții, îngăduința față de semeni, credința în Dumnezu, blândețea și curajul de a fi onest și loial. Toate de la mama le am. Fizic sunt toată mama.
De la tata am o parte de temperament, mai aprig și mai iute. Mama obișnuia să-mi zică ”viața e frumoasă când o trăieșți pentru alții” și multă vreme nu am înțeles ce vrea să zică pînă într o zi când, din întâmplare, am găsit asta: ”Doar viața pe care o trăim pentru alții este o viață ce merită să fie trăită”, Albert Einstein. Așa a fost mama. Bună, docilă, blândă, darnică, generoasă, credincioasă și loială. Și muncitoare și conștiincioasă. Mama m-a învățat mila și generozitatea și dragostea de a găti pentru omul flămând. Și cum să-ți îndrepți atenția și compasiunea acolo unde cineva are nevoie de sprijin. Tot ce sunt, așa cum sunt, îi datorez ei. Arăt exact ca ea. Am și albit exact ca ea. Am o șuviță albă pe partea dreaptă. Am scris pe site, după ce a plecat, două materiale, că nu mai puteam. Și de atunci nu am mai putut să scriu că, fără să-mi dau seama, mă duce firul poveștii, orice poveste, către ea.
Încă nu m-am obișnuit cu ideea că nu mai e aici. Pur și simplu mintea mea nu a realizat, nu a acceptat, și ea e acolo acasă, în camera ei… Casa a rămas exact așa cum a lăsat-o, nu am schimbat nimic, avem lucrurile ei, hainele ei, cana ei, lingurița ei. Am scris mult despre mama. Cine simte nevoia, cine a trecut prin astfel de pierdere, găsește tot pe nuami.ro. Și pun aici și speranța că o să am timpul și liniștea și concentrarea necesară să pot să mă apuc de scris că, slavă Domnului, văd atâtea în jur.
Cum era tatăl tău? Trebuia să aibă grijă de 4 fete. Care dintre voi avea curaj să ia atitudine sau să-și impună punctul de vedere?
-Tata a fost depășit de situație, îți dai seama. Cu patru fete! Era mândru de noi, era singurul din sat care avea 4 fete, ne aducea de la Bucureșți haine, de Paști și de Crăciun eram îmbrăcate din cap pînă în picioare cu haine noi. Eu am fost prima fată din sat care a avut rochie de lame în clasa a 8-a, la bal, haină de piele și guler de vulpe. O nebunie în anii aia. Tata era un tip generos și boem, venea acasă de la București cu taxiul. Treceau oamenii prin sat și vindeau pepeni, pește, tata cumpăra toți pepenii și peștele cel mai mare. Mi-a și zis mama într o zi: ”semeni cu tac-tu, iei ce e mai scump și mai mare”. Am râs și i-am zis că are dreptate, așa se face.
Tata nu s-a amestecat prea tare, era suficient să zică mama ”am vorbit eu cu ea, gata” și aia era. Tata ne dădea banii să-i punem într-un loc unde știam toți. Eu eram cea mai mare, eu eram și purtătoarea de cuvânt. Dar asta nu l-a oprit pe tata să-mi ceară hârtie scrisă și semnată de director când întarziam de la liceu. Mă știa toată profesorimea când rămâneam în oraș la activități, că mie trebuie să-mi dea hârtia ștampilată cu ora la care am plecat de la școală.
La un moment dat, tata mi-a căutat în ghiozdan și a găsit niște țigări care erau ale unui băiat, le lăsase la mine să nu-l prindă ai lui. A fost un scandal monstru, dar i-am zis să-mi miroasă mâinile, să se uite la degete că rămân urme, miros, dacă fumezi. Mă rog, greu de tot m-a crezut dar, probabil, o mai fi căutat el prin ghiozdan însă nu a mai găsit nimic. După o vreme, tata a renunțat să mai fie așa, cu ochii pe mine, că aia a fost singura dată când m-a prins cu ceva. Și-a dat seama că are un copil tocilar, că țin drumul drept acasă, nu mă interesa nici discoteca, nici ieșitul în oraș. Nimic. Aveam un singur gând, unde mă duc după liceul de construcții, că altfel îmi făcea șantierul cu ochiul.
Cum te înțelegeai cu surorile tale? Ce nebunii făceați când erați mici? Care dintre voi era cea mai zvăpăiată?
-Patru bucăți fiind, îți dai seama că erau tabere de câte două. Ne jucam până adormeam și când ne baga mama în pat mai chițăiam și acolo. Ne-am înțeles și ne înțelegem foarte bine, asta e cumva moștenirea lor, să ne ajutăm și să ne sprijinim una pe alta. Sincer, nu-mi amintesc nebunii, eram niște fete cuminți, într-un sat, obsedate de școală și de teme că altfel ne pândea țesătoria. Și nu vroiam asta. Mama și-a dorit foarte mult pentru noi să mergem la școală, așa cum nu au avut ei șansa. Tata era foarte bun la matematică, avea o memorie fantastică, știa să facă înmulțiri din minte, înmulțiri grele, gen 457×678. Îți spunea pe loc cât face. Din păcate era război, a venit foametea și nu s-a mai dus la școală. Suntem toate patru bine, suntem la fel de legate ca atunci cînd eram mici, ne sprijinim, nu s-a schimbat nimic în relația noastră, așa am fost crescute, să ținem unii de alții.
Cum este mătușa Nuami Dinescu?
-Mătușa a plâns de s-a spart acum un timp cînd s-a însurat Ștefan, nepotul meu. Nu pentru că se însura, ci pentru că e plecat de vreo 8 ani în Londra, după ce și-a terminat facultatea și a devenit un bărbat sigur pe el, atent, politicos, elegant, diplomat. Am fost mândră de el că a reușit singur, fără niciun sprjin, doar el cu mintea lui și mâinele lui într-o țară străină. Altfel, mătușa a fost aspră și pisăloagă cu amândoi copiii, i-a pus să citească până “au făcut spume la gură”, așa zicea Ștefan când era mic, i-a învățat care e gustul victoriei și că poți să-l obții doar învățând și fiind cel mai bun în meseria ta. Ceva, ceva s-o fi lipit de ei.
Te-ai mutat la București, să lucrezi pe șantier. Erai micuță și firavă, cum ai reușit să faci față?
-Am fost ultima generație care a primit repartiție în București. Inițial, am fost 5 fete repartizate aici, ne-am prezentat două, am rămas eu, cealaltă a plecat. Eu nu am zis niciodată în viața mea ”nu pot să fac asta!”. Știam că nu asta vreau să fac pentru restul vieții mele, am știut că e ceva provizoriu și mi-am văzut de munca grea, fără să uit de meditații și examene. Ironia sorții a fost că sediul societății de construcții unde am fost eu repartizată își avea sediul exact în clădirea din Pache Protopopescu unde urma să fie, peste ani, sediul Pro TV. De acolo, m-au repartizat la un depozit de geamuri și schelă. Am avut vreo 5 ani un program foarte greu dar, când ai 18 ani, nu pare așa.
Lucram de la ora 7 într-un atelier unde sudam schelă metalică sau ce se mai găsea de făcut și, de la ora 18 , mergeam la meditații la limba română, literatură română și limba franceză. Voiam să mă duc la filologie, atât îmi doream. Am căzut în primul an pentru că eu învățasem după manualele din liceul meu de construcții și, aveam să aflu ulterior, acolo se dădea examen dintr-un alt manual, unul de liceu teoretic, dar cine să-mi spună mie asta? În al doilea an, cu meditații, am luat notă mai mare, 8,75, dar s-a intrat cu 9, deci adio. Erau 25 de candidați pe un loc, nu era ca acum. Între timp, a intervenit teatrul în viața mea și m-am sucit. Am rămas cu dragostea de citit, cu niște cunoștințe care mi-au fost de mare folos și cu o slăbiciune pentru profesorii de limba și literatura română.
De ce tocmai teatru?
-Eu am știu ce nu vreau să fac, să nu ajung la țesătorie sau la munca brută. Și viața m-a dus cumva de mâna după ce simțea sufletul meu că poate și își dorește să facă. Am simțit că teatrul e locul unde nu mă mai doare nimic, că în sala de spectacol intram cu lacrimile în barbă (nu-ți imagina că era ușor pentru mine, o fată într-o echipa de bărbați) și ies de acolo liberă ca pasărea cerului. Că asta făceam în timpul meu liber. Mă duceam la teatru, am văzut “Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă” cu Alexandru Repan, era așa de tânăr și de frumos.
Au urmat apoi spectacole de la care am început să mă înțeleg, să mă adun și să știu că asta vreau să fac. Știi ce e frumos tare? Că, la un moment dat, eram după un spectacol în culise cu niște prieteni, actori din Nottara și era și domnul Repan acolo și m-a întrebat: ”tu nu mai faci emisiunea aia de la Tvr”? Nu, i-am răspuns eu. “Păcat, mă uitam la tine, era o emisiune interesantă, ești foarte bună și te iubește camera!” M-a emoționat foarte mult, e flatant să-ți spună ție, ditamai actorul, că se uită la tine. Același actor, care, cu ani în urmă, îți vindeca și îți pansa rănile cu spectacolele lui.
Care a fost personajul pe care l-ai iubit cel mai mult?
-Să știi că nu știu să-ți spun. Eu zic că asta e ca atunci când ai 7 copii și te întreabă cineva pe care îl iubeșți mai mult. Îi iubești pe toți, că sunt ai tăi, poate ai slăbiciune la ultimul, că e mai mic, dar iubirea e la fel pentru toți. Așa și cu personajele. Sunt ale mele toate, eu le-am crescut, ele au venit ca un nume, o biografie sumară și niște vorbe, personajul este construit cu părți din ce sunt sau aș vrea ori aș putea/mi-aș dori să fiu.
Îți mai aduci aminte de vreo întâmplare pe scenă, ceva ce n-ai putut să uiți niciodată?
-Au fost multe și cele mai rele sunt când mă apucă râsul. Dacă încep să rad nu mă mai opresc. Eu mă țin foarte tare să nu cad în capcana asta, dar când se întâmplă, e de rău. Am pățit-o într-un spectacol la Ploiești când unul dintre colegi, într-un acces de revoltă în spectacol, a răsturnat un scaun și i-a intrat piciorul pe lângă piciorul scaunului și i s-au rupt pantalonii. A rămas în mijlocul scenei despuiat până sus, de sub panatalonii descusuți se vedea că are niște picioare subțiri, ca două bețe, cu mult păr, imagine care contrasta cu tonul lui gros și furios. Că râdea toată lumea în culise e clar, partea proastă era că urma să intru eu. Am intrat, mă înecam de ras, am scurtat discuția, a intrat și celălat personaj care urma după mine un pic mai devreme, cumva toată lumea s-a prins de ce râdem.
Când ai suferit cel mai tare din iubire?
-Nu știu să zic că am suferit tare din iubire. Eu sunt o persoană cerebrală și simt mult mai mult decît restul lumii. Simt, pur și simplu, când ceva e pe ducă, simt privirea care aluncă, simt răceală, tăcerea…și încep să mă înarmez cu răbdare, cu înțelegere, cu gândul că dacă e ceva în neregulă, înseamnă că i-a murit iubirea. Și când “ție ți-a murit iubirea /mie mi-a rămas uimirea”, cum zice George Țărnea într-o poezie, ce e de făcut? Omul iubit e un om liber să plece, să-și aleagă fericirea. Și, de cele mai multe ori, în timp se dovedește că fericirea aia a fost o himeră. Sunt blindată la suferință în iubire. M-am maturizat, m-am înțelepțit, oricât de mare ți-e iubirea, câteodată e bine să vezi unde începe dependența și unde se termină iubirea.
Care a fost cel mai îngrozitor moment din viața ta?
-În ultimii doi ani. Am pierdut-o pe mama, la un an cumnatul meu și în noiembrie l-am pierdut pe cel mai bun prieten al sufletului meu, Dr Corneliu Brăslașu, medic veterinar, cardiolog, șeful catedrei de cardiologie din FMV. Când am primit mesaj de la soția lui care mi-e soră de inima și de suflet de 20 de ani și mi-a scris ”Cornel a plecat azi la 18, nu a mai putut să stea” am urlat, pur și simplu. Am urlat și pentru mama, atunci nu am putut, eram cea mai mare, cea mai puternică, mama mi le-a lăsat și pe ele în grijă, până la moartea lui Cornel eu nu am putut să o plâng pe mama. Nu am putut, parcă îmi zidise cineva inima într-un turn de piatră. În 11 noiembrie mi-a căzut cerul în cap. Și am plâns cât nu am plâns toată viața. Și acum îmi vine să plâng.
Ai declarat că, în 1990, ai avut un “blind date” cu moartea.
-E o poveste lungă, niște complicații de la răceli repetate, mers la școală în frig, în cizme, fără pantaloni… M-a salvat un medic bun, profesorul Alexandrescu de la Polizu, fără el azi eram oale și ulcele. Tot el mi-a spus, la 27 de ani, că am scăpat cu viață mai ales că nu erau atâtea metode de investigație ca acum.
Era 1990, februarie, minerii bântuiau prin București, eu pe la ATI. Atunci am înțeles de la bunul meu doctor că o să fiu bine, dar n-o să mai pot avea copii. Și mi-a spus multe lucruri care m-au ajutat mult.
Când ai simțit că viața te îngenunchează, că nu mai poți?
-Nu am simțit asta niciodată. Și sper să nu simt.
Ce-ți place să faci, ce hobby-uri ai?
-Nu am hobby-uri, să ști. Cel mai mulț îmi place să mă duc să filmez, sincer. Sau să repet, să joc. Pot să stau zile lungi pe plajă, lângă mare sau să călătoresc, să văd lumea. Îmi doresc să fac lucrurile astea, dar nu le-aș trece ca hobby-uri.
Anul acesta împlinești o vârstă superbă și rotundă. Nu-i arăți deloc. Simți acești ani?
-Mai taie din ei vreo 20. Sunt și mă simt mai bine ca acum 20. Parcă la mine merge viața invers, ca în filmul cu Benjamin Button, ști? Vârsta aia din acte nu are nici o legătură cu mine, cu felul în care trăiesc sau cum mă simt. Gena, felul în care mi-am setat eu viața sau felul în care mi-am făcut alegerile? Nu știu… Meseria asta minunată și grea și nebună care mă naște, mă crește, mă așează la pământ și iar mă ridică. Rolurile care fac să pară că trăiesc mai multe vieți. Bucuria personajelor, felul în care ele cresc și înfloresc odată cu mine, oamenii cu care trăiesc, cu care muncesc, cu care mănânc și rad. Sincer, nici eu nu cred ce scrie în buletin. Sunt mai bine că niciodată, să dea Domnul să fie așa și mai încolo.