Pe 27 Iunie 1970 FIFA decide introducerea loviturilor de departajare (lovituri de la 11 metri) în cazul meciurilor decisive care nu stabilesc o echipă câștigătoare (sau calificată) la finalul timpului regulamentar. Până în acel moment, învingătoarea (echipa calificată) se decidea fie prin tragere la sorți, fie prin rejucare. Regula golurilor marcate în deplasare a fost introdusă în anii ’60 în competițiile UEFA, dar nici ea nu rezolva toate situațiile de acet gen. În cazul în care și acest criteriu conducea la egalitate, rezultatul se tranșa prin cele două metode de mai sus – rejucare și/sau tragere la sorți.
Un detaliu interesant – propunerea introducerii loviturilor de departajare a venit dinspre Israel, după eliminarea naționalei acestei țări în sferturile de finală ale JO din 1968…prin tragere la sorți. Echipa calificată fiind Bulgaria, viitoarea vice-campioană Olimpică.
Am făcut acest scurt istoric doar pentru a vă familiariza cu contextul care a condus la prima calificare a unei echipe românești în finala unei competiții europene. Eveniment petrecut pe 10 iulie, acum exact 86 de ani. 10 iulie 1940, ziua în care o echipă românească – Rapid București- s-a calificat în finala Cupei Europei Centrale. Prin tragere la sorți, pentru că loviturile de departajare mai aveau de așteptat încă 30 de ani.
Din cauza războiului (ne aflam deja în 1940), echipele din Austria, Cehoslovacia și Italia nu s-au înscris în competiție. Cu echipe din România, Iugoslavia și Ungaria la start, ediția “de război” a Mitropa Cup (o altă denumire a Cupei Europei Centrale) a început direct cu sferturile de finală. România a înscris în competiție campioana – Venus și vicecampioana – Rapid.
Pe 17 Iunie, la Budapesta, Rapid trece de Hungaria MTK FC cu 2-1. Maghiarii marchează în minutul 16, dar Rapidul întoarce scorul prin Šipoš (min. 27 și 76). A fost prima victorie a unei echipe românești în Ungaria, o forță a fotbalului European în acea perioadă. Autorii acestei premiere au fost: Petre Rădulescu – Iosif Slivatz, Iosif Lengheriu – Vintilă Cossini, Gheorghe Rășinaru, Ioachim Moldoveanu – Vilim Šipoš, Ioan Wetzer, Iuliu Barátky, Dan Gavrilescu, Ion Bogdan. Antrenor: Ștefan Auer.
Pe 24 Iunie 1940, pe ANEF (Republicii, așa cum avea să fie cunoscut după război), cu 30,000 de spectatori în tribune, câștigă returul cu un sec 3-0 (Sipos, Bogdan, Baratky) și se califică în semifinale. Venus, cealaltă reprezentantă a României e eliminată de Beogradski SK. În semifinale, Rapidul întâlnește HŠK Građjanski Zagreb, o echipă croată din Iugoslavia, transformată după război de regimul communist în Dinamo Zagreb (denumire care a rezistat până astăzi).
Meciul tur se joaca pe 30 iunie la Zagreb și se încheie cu scor alb: 0-0. Vilim Šipoš, de origine croată (venit la Rapid chiar de la Građjanski), nu face deplasarea. Echipa Rapidului la acel meci: Petre Rădulescu – Iosif Slivatz, Iosif Lengheriu – Vintilă Cossini, Gheorghe Rășinaru, Ioachim Moldoveanu – Ion Bogdan, Francisc Simkó, Iuliu Barátky, Dan Gavrilescu, Ștefan Auer. La retur, pe 7 iulie, Šipoš revine, dar Rapidul nu reușește să treacă (tot pe stadionul ANEF) de Građjanski. Cum scorul finjal a fost identic cu cel din tur (0-0), pentru departajare s-a decis disputarea unui meci de baraj. Meci care a avut loc trei zile mai târziu, în Iugoslavia, la Subotica.
:format(webp):quality(100)/wp-content/uploads/2026/07/imagine1.jpg)
Așadar, pe 10 Iulie 1940, Rapidul intră pe gazonul stadionului Bačka din Subotica fără patru titulari importanți (Vintilă Cossini, Gheorghe Rășinaru, Vilim Šipoš și Ștefan Auer), în formula Petre Rădulescu – Iosif Slivatz, Iosif Lengheriu – Ion Costea, Ioan Wetzer, Ioachim Moldoveanu – Radu Florian, Francisc Simkó, Iuliu Barátky, Dan Gavrilescu, Ion Bogdan. Antrenor: Ștefan Auer. Zvonimir Cimermančić a deschis scorul în minutul 1, Ionică Bogdan a egalat în minutul 14, dar scorul a rămas egal (1-1) chiar și după prelungiri. Și astfel, după 3 meciuri și o egalitate perfectă, calificarea s-a decis prin tragere la sorți, conform regulamentului epocii. Iar Rapid s-a calificat într-o finală care avea să nu se mai joace niciodată (cu Ferencváros Budapesta, celalata echipă maghiară din competiție).
Puțin cunoscută, aproape deloc menționată, data de 10 Iulie intră astfel în istoria fotbalului românesc. Rapid a ajuns în finala Mitropa Cup prin tragere la sorți, după doar 5 meciuri jucate, într-o competiție care a aliniat la start doar 3 țări. Vi se pare puțin lucru? Nu judecați vremurile. Sau, cel puțin, țineți cont de context când le judecați.
Mitropa Cup a început în sezonul ‘27-’28, cu echipe din 4 țări – Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia. În 1929 a apărut Italia, dar a dispărut Iugoslavia. În 1936 a apărut Elveția. În 1937 a reapărut Iugoslavia și a aderat și România. Înghițită de Germania, Austria a dispărut și din Mitropa Cup în 1938. Cu un an înainte de finala Rapidului, în 1939, Mitropa Cup a aliniat echipe din 5 țări – Ungaria, Cehoslovacia, Italia, România, Iugoslavia. Vi se mai par atât de puține cele 3 din 1940?
În 1986, când Steaua a castigat CCE (cea mai mare performanță a unei echipe de club românești), a jucat 8 meciuri până în finală (față de cele 5 ale Rapidului), cu adversari din Danemarca, Ungaria, Finlanda și Belgia. Astăzi, o finalistă de UCL joaca minim 14 meciuri până în finală.
În 1930, campioana mondială Uruguay a jucat 3 meciuri până în finală (unul dintre ele cu România). Uruguay are în palmares Cupa Mondială, chiar dacă la ediția inaugurală au participat doar 13 națiuni. La CM ’26, competiția care ne tulbură somnul în această perioadă, finalistele vor fi jucat 7 partide până la marea finală. Cu 48 de națiuni participante.
Întotdeauna, totul trebuie judecat în context. Iar istoria, fie că ne place sau nu, trebuie respectată. Doar că, pentru a o respecta, trebuie să facem efortul de a o cunoaște și înțelege.