Cu 11 în certificatul de naștere, Rapidul își serbează în mod oficial înființarea pe 25. Pentru că politicul dintr-o anumită epocă a ținut să păstreze 11 Iunie doar pentru sine. Rapidul a acceptat compromisul, supraviețuind astfel vremurilor.
Brand 100% românesc, unul dintre extrem de puținele branduri românești centenare (din sport și nu numai), singurul club bucureștean activ care a traversat trei orânduiri, Rapidul are două certificate de naștere.
Două procese verbale, semnate de membrii fondatori, la interval de două săptămâni – 11 și respectiv 25 Iunie. Într-un fotbal în care astfel de documente (daca există!) preferă mai degrabă discreția arhivelor (pentru că e dificil de explicat, nu-i așa, asocierea dintre grade, funcții și sport), Rapidul pune generos pe masa istoriei două certificate. 11? 25? Iată încă o dilema giulesteana…cu parfum interbelic.
Insolvența nu era, acum un deceniu, un spectacol cu “bis”, ba chiar se pedepsea exemplar cu retrogradarea. Născut în Iunie (1923), ucis în Iunie (2016) de faliment, instanțe și oameni, Rapidul renaște în…Iunie, desigur (2017).
Încăpățânați, ne-am hotărât să nu murim. Ca fenomen de masă. Am luat la pas periferiile fotbalului românesc și am ajuns, într-un final, la liman. Strâmtorați financiar, aveam entuziasm și optimism din belșug. După un an de prima ligă au venit stadionul și banii. Lumea era a noastră.
Trei ani mai târziu, pentru prima data după foarte mult timp, cuvintele se ascund prin cotloanele minții exact când e mai mare nevoie de ele pentru un text de ziua Rapidului. Text care în mod normal curgea de la sine. Entuziasmul și optimismul s-au dus, luând cu ele și inspirația.
Copilul din mine vrea să se bucure de Rapid, vrea să scrie despre Rapid, vrea să povestească lumii despre Rapid. Dar cea mai frumoasă poveste a fotbalului românesc e din nou prizoniera vremurilor. Într-o lume cotropită parcă de inadecvare, povestea Rapidului copilăriei pare la rândul sau definiția inadecvării.
Firescul ar cere să povestim despre rotația cadrelor din organigramă, despre colaborarea dintre Mauro și noul președinte aflat de 7 ani în club, despre rolul punctului fix, sau despre obiceiul reflexiv de a încerca să înlocuiești fără succes oameni imposibil de înlocuit. Paradoxal, chiar și acest firesc tot inadecvat ar fi.
Crăciunul și Paștele, dincolo de semnificația religioasă, înseamnă familie. Adică ceva la fel de profund. Toți cei bolnavi de Rapid au avut dintotdeauna două familii. Care de multe ori se întrepătrund.
Cea restrânsă, de acasă, și cea extinsă, din vatra Giuleștiului. Cu toții am plimbat Rapidul de-acasă în Giulești și din Giulești acasă, până când noțiunile astea s-au contopit și au devenit una.
Ne bucurăm, ne suparăm, dar ața ne trage mereu spre casă. Plecăm și revenim, ne îndepărtam ca să avem de unde reveni, Pentru că Paștele, Crăciunul și Rapidul se sărbătoresc (și se trăiesc) întotdeauna în familie.
Sunt mulți cei care au plecat. E mersul firesc al lumii. Dintotdeauna. Cu toții venim, ne urmăm calea și, la un moment dat, plecăm. Unele călătorii însă, nu plecările în sine, sunt de poveste. Și fac parte din poveste. Iar datoria noastră e să știm și să ducem poveștile astea mai departe.
Petre Ghenu, cel care și-a donat agoniseala de-o viață pentru renașterea Rapidului, e una dintre ele. Poate cea mai frumoasă a istoriei recente. Povestea celui care a dat literalmente totul Rapidului și care a plecat înainte de a vedea Rapidul în prima ligă și noul Giulești.
Alții ar inventa o astfel de poveste, sau ar ecraniza-o. Noi, în cheia inadecvării, nu spunem lumii povestea lui nea Petre Ghenu, de parcă ne-ar fi teamă sau rușine de măreția ei.
“Rapid e un mit ce renaște,
Rapid e copilul din noi,
Rapid e Crăciun și e Paste,
Rapid e și-n lumea de-apoi”
Daca vă întrebați cine a scris asta, răspunsul e simplu – Iulia. Un simplu suporter. Putea fi oricare dintre noi, dar Rapidul a ales-o pe ea să meșteșugească în cuvinte, prin talentul ei, emoția noastră.
La mulți ani Rapidule, la mulți ani rapidiști!