Bogdan Baratky știe ce ar trebui să adopte Giuleștiul de la „Il Luce”: „Învățăturile lui Mircea Lucescu către fiul său, Rapid”

Desigur, vorbim despre una dintre creațiile fotbalistice, profesionale, ale antrenorului care a fost Mircea Lucescu, dar chiar și-așa filiația Lucescu – Rapid ar putea părea forțată, nu-i așa? Vă asigur însă că nu este. În România, antrenorul Lucescu și-a legat numele în primul rând de Corvinul (clubul la care a debutat în profesie) și apoi de Dinamo (clubul la care s-a format și cu care a atins performanța sportivă atât ca fotbalist, cât și ca tehnician).

Și totuși, Rapid este singurul club românesc la care Mircea Lucescu a antrenat după ’90, adică după momentul în care profesional încetase să mai aparțină doar României. Da, s-a întâmplat într-o conjunctură probabil unică a carierei lui Lucescu, pe care George Copos a înțeles-o și de care a știut să profite, dar din orice unghi am privi-o, repatrierea lui Lucescu după ani buni de Italia (serie A și serie B) e un fapt remarcabil. Precizez, pentru mai tinerii cititori, că în anii 90 campionatul Italiei era cea mai valoroasă, puternică și atractivă competiție internă europeană. Fără dubii sau discuții, Serie A reprezenta cel mai dezirabil obiectiv profesional pentru fotbaliștii sau tehnicienii epocii.

Rapidul, copilul de suflet al lui Mircea Lucescu

Dar e chiar ceva mai mult decât atât. Mircea Lucescu a câștigat trofee cu multe cluburi; în ordine cronologică – Dinamo, Rapid, Galata, Beșiktaș, Sahtior, Zenit, Dinamo Kiev. În lista asta Rapid are două semnificații speciale.

A întrerupt pauza de trofee din epoca post-Dinamo (pentru orice sportiv sau antrenor care își propune performanța e crucial să simtă la intervale cât mai scurte gustul triumfului) și, important (!), e singurul club din listă pentru care trofeul la final de sezon reprezintă o excepție, nicidecum o regulă. Iar asta în sport este o enorma provocare. Lucescu a adus Cupa în Giulești (în 1998) după o pauză de 23 de ani și, un an mai târziu, titlul de campioană după 32 de ani. În plus, în interiorul celor două mandate (întrerupte de aventura la Inter) a reconstruit clubul, i-a imprimat o direcție, l-a împins spre prezentul de atunci. E perioada în care George Copos construia baza Pro Rapid, o realizare a cărei anvergură ar putea fi greu înțeleasă astăzi, după 28 de ani.

Digi24.ro

Concluziile lui Nicușor Dan după consultările informale: Noul Guvern va avea ca obiectiv până în septembrie să propună bugetul pe 2027

Iată de ce Rapid este, poate mai mult decât oricare dintre cluburile la care a activat, o creație de autor. Dinamo era de zeci de ani unul dintre polii fotbalului românesc. Galata și Beșiktaș – doi dintre cei trei granzi ai fotbalului turcesc. Șahtior și Dinamo Kiev – alfa și omega pentru Ucraina. Rapid? Rapid este, vorba bunului prieten al lui Mircea Lucescu (Ioan Chirilă), “un greiere care cântă mereu iluzia că fotbalul nostru ar putea fi mai bun decât este”. O excepțională metaforă pentru boemie, care la rândul sau fardează incompatibilitatea cu rigorile performanței.

Digisport.ro

VIDEO Două cuvinte! Ce a spus Aryna Sabalenka la fileu, după ce Sorana Cîrstea a eliminat-o la Roma

A câștiga un titlu într-un astfel de club, în timp ce îl transformi într-un mediu capabil să producă rezultate, e o performanță mult mai greu de atins decât un titlu în Turcia sau Ucraina. Iată de ce Rapid nici nu ar fi putut câștiga (mai ales în acea epocă sălbatică) cu nimeni altcineva pe bancă.

Lucescu ne arată cum poți aduce succesul la Rapid

Și ajungem astfel la prima învățătură pe care Lucescu o transmite, de dincolo de eternitate. La Rapid va avea succes doar o personalitate capabilă să alinieze în spatele său club (de la acționar inclusiv în jos), lot, staff administrativ, public. Și care să reușească, prin personalitate, CV și experiență să pună ordine într-o organizație care s-a dezvoltat haotic și ineficient în ultimii 4 ani.

Nici un alt profil nu poate avea astăzi succes la Rapid. Și nici măcar un astfel de profil nu aduce o garanție a rezultatului (Lucescu nu a câștigat titlul în primul sezon la Rapid). Dar descălecarea să în Giulești a adus cu sine o emulație incredibilă, comparabilă doar cu ceea ce am trăit în primii doi ani de după revenirea în prima ligă (după faliment). Clubul poate fi reconstruit organic, în ani (demersul depinzând de alegerile de parcurs), sau accelerat, cu o astfel de personalitate la cârmă.

Tot din perioada aceea, primim și alte lecții, mult mai punctuale și aplicate.

Permiteți-mi, vă rog, să vă reamintesc câteva nume din lotul Rapidului din perioada Lucescu (1997-1999). Lobonț, Iencsi, Mutică, Nanu, Rednic, Stanciu, Bolohan, Dulca, Bogdan Andone, Sabău, Minteuan, Cezar Zamfir, Lupu, Maier, Iftodi, Marinescu, Ganea, Barbu, Sergiu Radu, Șumudică, Pancu, Radu Niculescu. Din multe motive Rapid a pierdut un titlu cu acești fotbaliști, dar a câștigat totuși un altul. Nu vă cer să comparați anvergura lor fotbalistică cu a omologilor din prezent, ci vă rog doar să căutați un corespondent al lor (ca impact în joc, în vestiar, în lot, la public) din prezentul ultimilor 2-3 ani.

Pe lângă lista de mai sus, Lucescu a investit în viitor cu Raț, Bandi, Tamaș, Maftei, Mărgăritescu. Pe lângă ei, Dulca, Lobonț, Bolohan, Minteuan, Bundea, Pancu, Sergiu Radu erau de asemeni tineri și foarte tineri. Barbu, Ganea, Șumudică, Sergiu Radu, Niculescu, Pancu – aceștia erau atacanții din lotul Rapidului. Iar Lupu și Sabău făceau jocul la mijloc. Cam asta e rețeta când iți propui (cu adevărat, nu doar declarativ) titlul. Dacă cumva par mulți atacanți, asta e pentru că Lucescu gândea în perspectivă. Strategic, nu doar tactic.

Și totuși, ar putea astăzi un Lucescu să creeze de unul singur un astfel de lot? Presupunând, evident, că bugetul pus la dispoziție nu ar fi unul de „omogenitate”. Aș spune că mai degrabă răspunsul e NU. De ce? Simplu. Câți străini avea Rapid în lot în ’98-’99? Nici unul. Pentru a construi un lot de campionat trebuia să cunoști în detaliu piața locală. Era suficient. Pentru a construi un lot de titlu astăzi, trebuie să iți extinzi competența și relațiile la piața internațională. De unde să propui suficiente nume pentru ca decidentul să poată alege lotul de care are nevoie. Iar numele acelea trebuie să îndeplinească două condiții, ambele la fel de importante: să aibă valoare de titlu și să fie disponibili pentru Romania. Un singur om (fie el și un Lucescu) nu poate face asta; e nevoie de un sistem de scouting care să îl ajute.

Lucescu – două întrebări fundamentale

Deunăzi am ascultat un podcast interesant despre (viața și mai ales cariera lui) Mircea Lucescu. Două idei discutate acolo m-au provocat: de ce a avut Lucescu succes mai ales în periferia fotbalului European (Ucraina și Turcia) și care a fost motivația care l-a împins pe Mircea Lucescu să profeseze până la 80 de ani. Până la finalul vieții, mai exact. Iar aici am propriile mele idei pe subiect, care se pot translata cu siguranță ca lecții (de viață și carieră) spre Rapid.

De ce nu a avut Mircea Lucescu succes în fotbalul Occidental (nu doar la nivelul din Turcia sau Ucraina)?

Antrenoratul este, indiscutabil, o meserie vocațională. Pentru a avea succes în meseria asta, trebuie să „cunoști” fotbal (și să rămâi mereu conectat la procesul de învățare și dezvoltare profesională), dar și să știi să-l împărtășești elevilor tai. Să ai instinct și abilitați de pedagog. Lucescu a avut (cu supra-măsură) ambele calități. Sunt sute (fără exagerare!) de mărturii atât despre tehnicianul Lucescu, cât și despre pedagogul Lucescu. Curios, vizionar, avid de informație, personalitate puternică, bun pedagog, fin psiholog. Și atunci?

Ei bine, pentru a fi un antrenor de succes la nivel înalt trebuie OBLIGATORIU să fi jucat la acel nivel. E o „calitate” pe care nu o poți înlocui sau compensa cu nimic altceva. Este ceea ce i-a lipsit lui Lucescu și este ceea ce are (de exemplu) Chivu. Anvergura de fotbalist. Fotbalistul e o specie aparte, sălbatică și selectivă. Indiferent de cetățenie, educație, sau religie. Pentru a fi recunoscut și acceptat de vestiar, antrenorul trebuie să se impună prin ceva. Competența, cunoștințele despre fotbal și pedagogia nu sunt suficiente. Antrenorul trebuie întotdeauna să arunce buzduganul înainte de a păși pragul vestiarului, iar acel buzdugan înseamnă anvergura (numele) de fotbalist și realizările din CV.

Este nu greu, ci imposibil să iți propui să predai fotbal unui fotbalist de la Inter dacă nu ai jucat la nivelul lui și dacă nu te recomandă niște trofee din cariera ta de antrenor. Trofee la nivel de Inter, să fim bine înțeleși. Ai nevoie să bifezi măcar unul dintre aceste două criterii pentru a fi acceptat. La cluburile mari e nevoie însă, de regulă, de ambele.

Profilul de succes al lui Mircea Lucescu – aceeași lecție, o alta perspectivă

Cu cariera sa de până atunci (echipe mici din Italia, între Serie A și serie B), Lucescu se putea impune la Inter (unde oricum a ajuns într-un moment delicat al clubului) doar dacă ar fi jucat fotbal la nivel de Inter. Daca înțelegeți perspectiva, veți înțelege și de ce lui Miță Iosif i-a fost greu să îi antreneze pe Săpunaru, sau Dragoș Grigore, de exemplu. Fotbalistul te măsoară și te cântărește după propriile lui criterii. Treceți în revistă antrenorii din campionatele de top, de la cluburile de top și îmi veți da, probabil, dreptate. Excepțiile există, dar sunt ceea ce sunt. Excepții. Antrenori cu CV sau nume de fotbalist care excede anvergura clubului angajator găsim. Invers, mai ales ca poveste de succes, aproape deloc. Cel mai bun antrenor din Belgia poate antrena oricând în Polonia; niciodată în Italia sau Anglia.

Pentru Turcia sau Ucraina, serie A, Inter, trofeele din România și cariera dintr-un fotbal apropiat sau chiar superior valoric (la vremea aceea) au reprezentat o garanție pentru orice vestiar. Priceperea și pedagogia au făcut restul și au adus trofeele.

Lecția pentru Rapid? Daca iți propui să schimbi destinul unui club pentru care performanța e excepția de la regulă, ai nevoie de un astfel de profil, care să “subordoneze” totul. CV, experiență, nume. O garanție pentru vestiar, club și tribună, nu un experiment.

Ce l-a motivat pe Lucescu?

„Dar gloria iți place, Mircea Lucescu?”, „Iți răspund printr-un citat din Pascal – plăcerea gloriei este atât de mare, încât de orice lucru ai alătura-o, chiar și de moarte, ai iubi-o”.

Este răspunsul lui Mircea Lucescu dintr-un interviu pentru revista Familia, din 1971. A fost gloria elementul motivator? A fost banul? Faima? Succesul? Posibil, probabil. Dar atenție, Lucescu a dat răspunsul de mai sus în 1971, la 26 de ani, jucător în activitate. Imediat după participarea la Campionatul Mondial din Mexic ’70. E răspunsul unul tânăr încă în formare, remarcabil, e adevărat, dar nu cred că răspunsul de mai sus e la fel de relevant și în 2026. Pentru simplul fapt că intre 26 de ani și 80 sunt tone de experiențe de viață.

Nu cred (mă alint, sunt sigur de fapt) că după o astfel de viață și la finalul unei astfel de cariere profesionale faima sau banii cântăresc la fel de mult ca la 26 de ani. Dacă mai cântăresc ceva. Am avut norocul de a întâlni oameni de acest tip. Nu, faima e irelevanta în acest moment al vieții. La fel și banii. La fel de irelevanți. Nici dorința de rămâne activ nu e explicația. Poți fi activ călătorind în jurul lumii, sau plimbând nepoții în parc. Ceea ce contează cu adevărat este RELEVANȚA.

Lecția relevanței

Pentru o astfel de personalitate relevanța e obligatorie. Relevanța profesională. Și nici măcar nu vorbim despre ceva complet excepțional. Sunt foarte mulți cei care își doresc să rămână relevanți. Și care suferă pentru că telefonul nu mai sună după retragere sau pensie. Ceea ce este cu adevărat excepțional în cazul lui Lucescu nu este faptul că și-a dorit să fie relevant profesional la 80 de ani, ci faptul că a reușit acest lucru. Ca și în cazul ideii de mai sus, vă provoc să puneți pe hârtie exemplele (de acest tip) pe care le cunoașteți.

Continuând jocul din acest material, mă întorc la Rapid. Un club care (am stabilit deja) nu știe să câștige, dar poate scrie tratate de specialitate despre eșecuri sau ratări. Și totuși un club care a rămas RELEVANT timp de 103 ani! Remarcabil, doamnelor și domnilor! Pentru că deși ratează cu brio principalul scop al sportului profesionist (succesul), Rapidul a trecut (cu brio!) examenul relevanței timp de peste un secol.

Aici trebuie să fie atent clubul. Asta trebuie să își propună. Să înțeleagă filonul Rapidului și să îl ocrotească, nu să își propună schimbarea sa. Să nu persiste în confuzia dintre rapidist (oricare ar fi el) și rapidism, pentru că acesta din urmă a asigurat RELEVANȚA Rapidului. Acel set de valori care a construit o comunitate și un nume încă relevante peste veac.

Lecția lui Lucescu, pe care Rapidul o completează, este că relevanța este la fel de importantă ca succesul. Iar Rapidul pentru a exista este condamnat să rămână relevant, prin tot ce i-a asigurat relevanța din Iunie 1923 până astăzi.