Într-un interviu în EXCLUSIVITATE pentru FANATIK, fostul internaţional vorbeşte despre Steaua, aventura de la Arsenal Tula, antrenorii care i-au marcat cariera şi a povestit lucruri mai puţin ştiute din copilăria sa.
A jucat în trei perioade la Steaua (iulie 2011 – februarie 2014, septembrie 2014 – iunie 2015 şi ianuarie 2016 – ianuarie 2017) şi a rămas cu amintiri plăcute din toate. La începutul lui 2017 a ales să se despartă de echipa lui Gigi Becali, devenită FCSB din decembrie 2016, şi să încerce o aventură în Rusia centrală, la 165 de kilometri sud de Moscova, într-un oraş cu peste jumătate de milion de locuitori, Tula, la o echipă cu nume mare, Arsenal, dar realizări modeste. Alexandru Bourceanu şi-a adus aminte, în exclusivitate pentru FANATIK, de timpul petrecut în tricoul „roş-albastru” şi susţine că nu regretă că a acceptat să revină în al doilea mandat al lui Laurenţiu Reghecampf.
Alex, cum merge treaba la Arsenal Tula?
– Arsenal Tula este tipul de echipă de care aveam nevoie, un loc unde să mă simt util, important, fără a exista o presiune din exterior, doar presiune din punct de vedere fotbalistic. Profesional e foarte bine: am jucat toate minutele sezonul trecut, am fost integralist în prima etapă a noului sezon, banii sunt plătiţi la zi… sunt mulţumit. Cred că nu îmi pot dori decât să mă menţin pe linia asta.
Când te-ai despărţit de Steaua ai declarat că venise momentul să pleci pentru că nu mai puteai juca la un nivel ridicat. Care a fost momentul în care ai realizat că nu se mai poate?
– Am zis că venise timpul să plec pentru că aveam nevoie de o schimbare Îmi era imposibil să concurez cu mine, cel din 2012-2014, şi toţi de la Steaua îl voiau pe acel jucător, nu pe cel pe care îl aveau în faţă.
Îţi pare rău că ai venit a treia oară la Steaua?
– Nu e nimic de regretat, veneam după o lungă accidentare şi mi-am dorit să lucrez cu Reghe din nou. Deşi începutul a fost complicat, până la urmă sunt mulţumit de cum am jucat.
Care este ce mai frumos moment trăit în tricoul Stelei?
– Cu siguranţă golul cu Rapid de pe „Arena Naţională”, primul meu gol pentru Steaua, în septembrie 2012, cred că era minutul cinci sau şase din prelungiri…
Ai fost căpitan la Steaua. Este presiunea mai mare pe un jucător atunci când poartă banderola?
– A fost mai multă pasiune când eram căpitan… poate şi datorită formei sportive în care mă aflam.
Ce trebuie să aibă un jucător ca să fie căpitan la Steaua?
– Nu deţin formula succesului. Dacă o ştiam aş fi aplicat-o când am fost căpitan… (râde)
Steaua, Dinamo, CFR Cluj, Viitorul şi CS U Craiova se bat pentru titlu anul acesta. Pe cine vezi favorită?
– Nu am informaţiile necesare pentru a-mi da cu părerea. Pentru că am jucat acolo, sigur că mi-aş dori ca Steaua să câştige campionatul.
Ce şanse are Steaua în Champions League?
– Ţinând cont că nu e pe traseul campioanelor, are nevoie de noroc la fiecare tragere la sorţi. În rest, cred că orice componenţă a avut echipa de-a lungul timpului, tradiţia o va împinge de la spate. Le urez succes cu această ocazie.
Se poate spune că ai colaborat cel mai bine cu Pintilii la mijlocul terenului? Ce v-a unit pentru a fi consideraţi indestructibili de către adversari?
– Dacă pui doi moldoveni la o căruţă, ea nu merge, ea zboară! (râde) Cred că ăştia eram noi pe vremea aia. Nu ştiu exact de ce ne completam atât de bine. Într-o măsură mă simţeam dependent de el pe teren, jocul meu era clar mai bun cu el lângă mine. Nu ştiu dacă el a simţit la fel, nu l-am întrebat niciodată.
Cine este antrenorul care ţi-a marcat cariera sau alături de care ai lucrat cel mai bine?
– Am colaborat foarte bine cu toţi antrenorii pe care i-am avut, în afară de unul… (n.a. – Costel Gâlcă). Cred că de la toţi am învăţat câte ceva. Nu pot să nu-l amintesc pe Petre Grigoraş, care m-a luat când retrogradasem în liga a treia şi mi-a dat încrederea necesară pentru a ajunge la echipa naţională în jumătate de sezon de liga întâi. De la Sabău am învăţat tactic. Din păcate, la mine dorinţa a fost mai puternică decât raţionamentul pe teren şi mult din ce am învăţat atunci folosesc abia acum. Dacă aş fi avut mintea de acum şi energia de atunci… e un clişeu, sunt conştient. Apoi a venit Reghecampf, care m-a propulsat în topul fotbaliştilor români. M-am dezvoltat fizic, ca nivel al profesionalismului, am înţeles că trebuie să fac mai mult, mi-am dorit mai mult, am crezut că pot mai mult şi parcă de la sine am jucat mai bine. În final, sau poate la început, a fost Victor Piţurcă, m-a adus la naţională când nu demonstrasem mare lucru, mi-a dat şansa să joc pentru România. După ce m-am accidentat, s-a interesat de starea mea de sănătate şi chiar m-a pus pe listă pentru primul meci al preliminariilor pentru Euro 2016, deşi abia încercam să revin la antrenamente. E ceva ce mi-a rămas în minte, pentru unii nu e mare lucru, pentru mine a însemnat enorm. Lor şi tuturor celorlalţi antrenori pe care i-am avut le mulţumesc şi le urez succes.
Apropo de echipa naţională… Te mai aştepţi la convocări?
– Echipa naţională face parte din trecutul meu… rămâne pe paleta mea de amintiri. Viitorul nu mă poartă într-acolo.
Care este sacrificiul cel mai mare făcut din cauza fotbalului?
– Mi-am sacrificat tinereţea. Aproape jumătate din anii tinereţii i-am petrecut în cantonament. Iar când nu sunt în cantonament trebuie să fiu atent la tot ceea ce fac pentru a mă menţine sănătos şi odihnit. Aud tot timpul tâmpenia asta: „Când o să te laşi, o să ai timp să faci ceea ce vrei”. Întrebarea mea e: „Tinereţea cine mi-o dă înapoi?”
Care a fost cea mai mare dezamăgire trăită în carieră?
– Cea mai mare dezamăgire e atunci când faci aproape tot ceea ce ţine de tine – niciodată nu poţi face totul -, dar în final, din varii motive, nu reuşeşti… am simţit asta de multe ori.
Poţi să ne povesteşti momentul în care ai avut primul contact cu fotbalul? La îndrumarea cui?
– M-am rugat de părinţii mei să mă ducă la fotbal, iar mama probabil s-a plictisit să mă audă încontinuu cum mă vait şi m-a dus… (râde). Aveam 12 ani. Părinţii mei, mai ales mama, şi-ar fi dorit să studiez. Tata a jucat fotbal în tinereţe… deci cred că de la el am prins microbul.
Cum l-ai descrie pe omul Bourceanu? Dar pe fotbalistul Boruceanu?
– Ca om nu sunt niciodată liniştit, îmi fac probleme din orice. Mă cunosc destul de bine şi încerc să nu mă mint singur… aş putea continua mult şi bine cu calităţile şi cu defectele mele… dar unde ar mai fi misterul? (râde) În plus, ce ar mai face cei care pretind că mă cunosc? Ca fotbalist, sunt ambiţios şi tratez cu seriozitate antrenamentul.
Îţi aminteşti ce ai făcut cu primii bani câştigaţi din fotbal?
– Aşa ceva nu se uită niciodată. Eram la juniori şi am câştigat un turneu zonal. Am primit 50 de lei. Aproape toţi i-am cheltuit pe Prigat.
Te-au schimbat banii câştigaţi din fotbal? Ai avut vreodată senzaţia că eşti privit diferit?
– Banii m-au schimbat, dar mai mult m-au schimbat situaţiile în care am fost pus după ce i-am dobândit. Am fost privit uneori cu invidie, alteori cu respect, alteori ca o victimă, a se citi „prost”, ceea ce am şi devenit de câteva ori, oferind bani cu titlul de împrumut şi rămânând fără ei. Au fost lucruri pe care le-am învăţat forţat de împrejurări şi care m-au schimbat.
Ai ales să te reprezinte Anamaria Prodan, ce spun oamenii din fotbal când aud că o femeie va negocia pentru tine?
– Pentru mine nu contează ce e profesionistul, femeie sau bărbat, dacă e profesionist adevărat. Totuşi, mulţi sunt surprinşi când aud de Anamaria, apoi caută pe internet şi văd pozele. Din momentul ăla nu se mai gândesc la fotbal, arată semnul că totul este OK. Eu nu stau la negocieri, îi spun ei ce vreau şi îmi caut de treabă. Bărbaţii sunt întotdeauna expuşi în faţa unei femei. Apoi intervine tupeul oltenesc. În final, dacă echipa are buget, atunci lucrurile sunt în favoarea mea. Dacă nu, nici măcar o femeie nu poate obţine întotdeauna ce vrea.
Există vreun lucru pe care nu l-ai făcut şi ţi-ai fi dorit să-l faci?
– Mi-ar fi plăcut să trăiesc anii studenţiei cu tot ceea ce au însemnat ei. Ăsta e primul lucru care mi-a venit în minte.
Te-ai gândit ce o să faci după ce o să pui ghetele în cui?
– Mi-ar plăcea să fiu antrenor. Cred că mi se potriveşte postura asta.
“Am fost privit uneori cu invidie, alteori cu respect, alteori ca o victimă, a se citi „prost”, ceea ce am şi devenit de câteva ori, oferind bani cu titlul de împrumut şi rămânând fără ei” – Bourceanu
“Cea mai frumoasă amintire de la Steaua este golul cu Rapid de pe „Arena Naţională”, primul meu gol pentru Steaua, în septembrie 2012, cred că era minutul cinci sau şase din prelungiri…” – Bourceanu
50 de lei au fost primii bani câştigaţi de Bourceanu din fotbal, cheltuiţi toţi pe… Prigat!