Bătaie de joc

Cetăţenii români care s-au aflat marţi seara pe gazonul Arenei Naţionale nu şi-au bătut joc numai de naţiunea din tribune şi din faţa televizoarelor, şi-au bătut joc în primul rînd de ei înşişi.

Lăsînd la o parte tactica greşită, cu fundu-n poartă de la secunda -1, lăsînd la o parte alcătuirea greşită a formulei de start, am jucat în 10 din aceeaşi secundă -1, nu mai spun ce lighioană turcită a jucat în tricoul nostru şi în echipă la ei, lăsînd la o parte ghinionul, dacă lobul lui Tănase intra la 0-0, dacă bara lui Adi Popa… dacă lovitura de cap a lui Goian… dacă… lăsînd la o parte toate acestea, nu înţeleg cum au reuşit cetăţenii amintiţi să-şi bată joc de meseria lor, nu mai pot spune de vocaţia lor, că nu e.

Nu-mi amintesc de cînd mă ştiu un joc mai slab al naţionalei.

Turcii veneau doi pe omul nostru cu mingea de la 25-30 de metri de poarta noastră, ai noştri îi aşteptau neputincioşi înapoia liniei de centru, de parcă n-aveau voie să şi atace dincolo de ea. N-au jucat la egal (ce tîmpenie, să intri pe teren cu gîndul că e de ajuns un egal!), au jucat la înfrîngere! Terim le-a spus alor lui să joace fără frică de greşeală, să pună presiune sus, să împingă jocul spre poarta adversă, ai noştri parcă aveau rahatul în chiloţi din secunda -1 şi le era frică să nu-l scape în iarbă! Să nu fii în stare să legi 3 pase, să nu fii în stare să dai o pasă elementară la 2 metri că o loveşti prea slab, să pierzi mingea din picior că o loveşti prea tare, astea nu mai ţin de ce-ţi spune, sau nu-ţi spune!, antrenorul. E vorba de condiţia ta de jucător profesionist de fotbal, e vorba de meseria ta, e vorba de talentul tău, e vorba de intuiţia ta, e vorba de ceea ce pretinzi că eşti.

Cetăţenii noştri îmbrăcaţi în galben n-au fost nimic. Aşa cum au fost totul cu Huni-garia, prin rezultat în primul rînd, nu prin joc, şi vineri au pierdut nepermis de multe mingi foarte uşor, aşa n-au mai fost nimic cu Turcia. N-au fost echipă de fotbal, dar n-au fost nici măcar fotbalişti. Individual n-au fost nimic.

Şi am jucat cu o Turcie modestă, imaginaţi-vă că am fi jucat cu Spania, Germania, Italia, Olanda… A lipsit Bourceanu (ce o fi fost în mintea lui cînd a faultat de galben la 10 metri în terenul advers?!), a fost obosit Marica, s-a sufocat Torje, s-a transferat din fotbal odată cu transferul la Tottenham Chericheş, a adormit Tătăruşanu, Motanu’ a paralizat cu gîndul la legea eutanasierii maidanezilor, Maxim n-a intrat în joc, motivaţii sînt destule, dar realitatea e una singură: şi-au bătut joc de ei şi de noi!

Cine plăteşte? Că antrenorul e intangibil, imuabil şi exonerat de orice răspundere. Doar nu are ca obiectiv calificarea, nu are obiectiv. La mai mare, piţi, urmează Estonia şi Andorra. Scoatem un punct, că marţi seară nu ţi-a ieşit pasienţa… Pardon, fulul, careul, qinta şi plinta. Ai jucat ca de obicei, la cacealma, şi nu ţi-a ieşit. Mai întreb o dată: noi ce vină avem să te suportăm? Cine plateşte cu sec odată şi odată ca să ieşi din joc?