Când s-a născut poporul ucrainean şi cum a apărut cuvântul “Ucraina”. Răspunsul istoricilor la întrebările ruşilor despre ţara pe care au invadat-o

Vladimir Putin și propaganda rusă contestă că ar exista o istorie a Ucrainei şi susțin că ucrainenii nu au existat niciodată ca popor independent, iar Ucraina însăși este “o țară creată artificial de Lenin”. Aceste argumentele au devenit, de altfel, principala justificare pentru agresiunea militară rusă în Ucraina.

Numele “Ucraina” e vechi de aproape 1.000 de ani

Doctorul în ştiinţe istorice Iaroslav Hriţak spune că este greu de dat un răspuns cu exactitate când a apărut poporul ucrainean, deoarece atât în Rusia, cât și în Ucraina, conceptul de “popor” este adesea înlocuit cu cuvântul “națiune”, ceea ce duce la confuzie terminologică.

“Popoarele (sau grupurile etnice) sunt comunități tradiționale care cresc și se dezvoltă vegetativ, precum iarba sau arbuștii. Una dintre condițiile acestei existențe vegetative este absența unui nume propriu. Se poate spune că popoarele înțeleg ceea ce nu sunt înainte de a înțelege ce sunt”, spune profesorul Hriţak, cadrul didactic la Universitatea din Lvov.

De exemplu, locuitorii ținuturilor ucrainene știau sigur că nu sunt evrei, nici musulmani, nici catolici. Dar când țăranii locali au fost întrebați cine sunt, le-a fost greu să răspundă sau au spus că sunt “localnici”, “cazaci”, “țărani”. Foarte des identificarea religioasă a devenit un nume mai generalizat în societățile tradiționale.

Digi24.ro

Niște români s-au instalat confortabil în casa unei spaniole plecate la copii, în Canada, și nu mai vor să plece

În țările ucrainene și belaruse, acest termen era “rusky/rusini” – ceea ce însemna “creștini de rit răsăritean”, ortodocși, şi nu catolici. Dar când țăranii “rusini” erau întrebați dacă sunt acelaşi popor cu rușii, ei negau şi chiar se simţeau jigniți.

Cel mai adesea popoarele nu-și alegeau singure un nume – erau termeni pe care vecinii lor îi atribuiau, la un momet dat. Aceste nume fie reflectau anumite trăsături care au fost atribuite poporului (cum ar fi cuvântul “german”, derivat dintr-un cuvânt proto-slav “němьcь” – adică “mut, incapabil să vorbească o limbă de înțeles”), fie au apărut din tradiții scrise, precum “spaniolii”, deoarece Peninsula Iberică era numită Hispania în epoca romană.

Numele “Ucraina” apare pentru prima dată în Cronica de la Kiev, din 1187. Pe de altă parte, una dintre cele mai vechi mențiuni simultane ale cuvântului “Ucraina” și a termenului “ucraineni” derivat din acesta este un fragment din “Duma despre Nalivaika”, care descrie evenimentele din 1569: “Oh, în glorioasa noastră Ucraina / 
Au fost momente în care anii cei mai groaznici, răi, ani dezolanţi / Niciunul dintre ucraineni nu a vorbit”.

“Ucraina” este una dintre denumirile oficiale ale statului cazac, care a apărut după răscoala lui Bohdan Hmelniţki împotriva autorităților poloneze la mijlocul secolului al XVII-lea (împreună cu alte nume – Armata Zaporojiană, Hetmanatul, Rusia Mică). Este foarte important de ştiut că în analele cazacilor din acea vreme, cuvântul „Ucraina” înseamnă nu doar un teritoriu, ci o patrie, care necesită cea mai înaltă loialitate și care este o datorie sacră de apărat, spune Taras Pşenicinîi, vicedecan al Facultăţii de Istorie de la Universitatea “Taras Şevcenko” din Kiev.

Digisport.ro

Ilie Năstase a văzut "bijuteria" de 2,8 milioane € a lui Ion Țiriac și a făcut gluma zilei

În secolul al XVIII-lea, pe măsură ce statul cazac se dizolvă în Imperiul Rus, cuvântul “Ucraina” dispare din uzul politic activ. Cu toate acestea, numele este păstrat în cultura populară (există aproximativ 1.200 de cântece populare din acea perioadă, despre Ucraina). Termenul se întoarce în politică și cultura înaltă în secolul al XIX-lea, în perioada renașterii naționale. Apoi, în secolul al XX-lea devine general acceptat şi toate statele apărute pe teritoriul Ucrainei în perioada 1917-1991 îl aveau în titulatură: Republica Populară Ucraineană, Republica Populară Ucraineană de Vest, Statul Ucrainei și chiar Comisariatul Reichului Nazist “Ucraina”.

Se spune adesea că inițial “Ucraina” însemna doar “margine”, dar nu este așa. Deja prima mențiune (1187) sugerează că aici “Ucraina” înseamnă “krajina” – adică “țară” (“krajina”, “pământ” în ucraineană). O altă mențiune despre “Ucraina” în sensul de “țară” poate fi găsită în Evanghelia Peresopnitsa (1556) – prima traducere a Sfintei Scripturi din slavona bisericească în limba locală, așa-zisa rusă.

Se poate presupune că sensul acestui cuvânt depindea de cine l-a folosit și de unde. Pentru cei care locuiau în afara acestui teritoriu, era “marginea”; pentru localnici – “țara în care trăim”. Acest lucru este similar cu formarea cuvântului german Deutschland, în care prima parte provine din cuvântul “diutisc”, din germana veche, care înseamnă “popor”, iar termenul, luat împreună, înseamnă “țara în care locuiesc oamenii”.

Ce limbă se vorbea în Rusia Kieveană

Despre limba vorbită, istoricii spun că în vremea Rusiei Kievene nu se vorbea nici în rusă, nici în ucraineană – astfel de limbi nu existau încă atunci, așa cum nu exista nici măcar o singură limbă rusă veche. Dialectele locale erau atât de diferite între ele încât nu se poate vorbi despre existența unei unități lingvistice. Istoricii menţionează existenţa a 25 de triburi slave de est, dintre care opt trăiau pe teritoriul Ucrainei moderne.

Filologii oferă următoarea explicaţie: populația slavă a Rusiei vorbea diferite dialecte, înțelegându-se în același timp. Gradul de înțelegere depindea de distanța dintre teritoriile pe care trăiau. Se crede că aceste dialecte erau mult mai apropiate unele de altele decât, de exemplu, dialectele italiaene, germane sau franceze. Numai treptat, sub influența marilor centre urbane de putere și cultură, s-au consolidat în limbi separate. “Practic, procesul de formare al limbii ucrainene s-a încheiat în secolul al XIX-lea, care se numește secolul naționalismelor – adică formarea națiunilor moderne”, spune Iroslav Hriţak.

“Întrebarea ce limbă s-a vorbit în Rusia Kievană și al cărui stat era, rusă sau ucraineană, rămâne cheia pentru construirea națiunii, dar nu are sens din punctul de vedere al științei moderne. Astfel de discuții reflectă gândirea unui politician naționalist din secolul al XIX-lea, care este apropiat, de exemplu, de Vladimir Putin”, mai afirmă profesorul. “Putin este un naționalist imperial tipic al secolului al XIX-lea. Observați cât de important este statutul limbii ruse în retorica sa. Pentru el, vorbitorii de limbă rusă din Ucraina sunt ruși. Nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă evoluția extraordinară pe care a cunoscut-o identitatea ucraineană în secolul al XX-lea și mai ales în ultimii ani, când s-a format o națiune civilă, principalul criteriu de apartenență la care nu este limba sau originea etnică, ci disponibilitatea de a apăra independenţa naţională”, mai atrage el atenţia.

Faptul că cea mai mare parte a așa-numitei Ucraine Veche a făscut parte câteva secole din Uniunea Polono-Litaniană a modelat identitatea ucraineană, consideră istoricii. Pentru că principala diferență dintre Ucraina și Rusia nu este în limbă, nici în religie și nici măcar în cultura seculară – aici sunt relativ apropiate – ci într-o tradiție politică radical diferită. În Ucraina, nu există obiceiul de a diviniza guvernul central, ucrainenii tratează fiecare președinte cu un anumit grad de scepticism și ironie, dar tradițiile de autoguvernare sunt vii.

Cum îl tratează Ucraina modernă pe Bogdan Hmelniţki

“În memoria istorică ucraineană există o tendință simplă: cu cât o figură este mai ambivalentă, cu atât este mai populară – o astfel de persoană poate fi totul pentru toată lumea. În toate sondajele de opinie despre eroi, Hmelnițki a fost întotdeauna în primii trei și abia după începutul actualului război a coborât pe locul al patrulea”, constată Hriţak.

Pentru unii, Hmelnițki este simbolul principal al cazacilor, care au luptat pentru libertatea Ucrainei, în primul rând împotriva Poloniei. Pentru alții – mai ales pentru ucrainenii vorbitori de limbă rusă – Hmelniţki este important că a “reunit” Ucraina cu Rusia.

Același lucru este valabil și pentru poeții Taras Şevcenko și Ivan Franko, două dintre cele mai populare figuri istorice: pentru unii aceştia sunt luptători pentru eliberarea de opresiunea națională, pentru alții de opresiunea socială.

În ceea ce priveşte acuzaţiile lui Putin, că Lenin ar fi fost cel care a creat de fapt Ucraina, este interesant că şi teoreticiana marxistă Rosa Luxembourg i-a aruncat aceeași acuzație – de crearea Ucrainei – lui Lenin în urmă cu mai bine de o sută de ani. După victoria revoluției bolșevice, ea a scris că, în loc să zdrobească mișcările separatiste ale micii burghezii de la periferia Rusiei, în spiritul dictaturii proletare, Lenin, din anumite motive, s-a angajat să cocheteze cu naționalismul ucrainean. Ea considera că Ucraina nu a fost niciodată o națiune sau un stat și nu are cultură, “cu excepția poemelor reacționar-romantice ale lui Taras Șevcenko”.

Ca răspuns la aceste reproșuri, Lenin și-a sfătuit criticii să se uite la rezultatele alegerilor pentru Adunarea Constituantă a Rusiei din toamna anului 1917. Ucraina a fost unul dintre teritoriile în care bolșevicii ruși au pierdut clar în fața partidelor “burgheze” din Republica Populară Ucraineană. În această stare de fapt, a ignora semnificația chestiunii naționale în Ucraina înseamnă a face o greșeală profundă și periculoasă, spunea Lenin.

“Lenin nu a fost un teoretician remarcabil, dar a fost un geniu pragmatic”, afirmă Hriţak. Ar fi făcut orice de dragul victoriei puterii bolșevice, iar istoricii cred că o condiție cheie pentru această victorie a fost un compromis forțat cu mișcările naționale, în primul rând cu cea ucraineană. Acest compromis a constat din două părți. Prima a fost o nouă politică economică, a doua a fost crearea unei URSS federale, în care ucrainenii și alte popoare au primit drepturile unei republici autonome.

Ironia istoriei este că înainte de Primul Război Mondial, Lenin era categoric împotriva federalismului, iar transformarea Imperiului Rus într-un stat federal în care ucrainenii să aibă drepturi de autonomie a fost principala cerere a mișcării ucrainene până în 1914. Lenin, însă, s-a răzgândit sub presiunea evenimentelor militare și revoluționare. Cu alte cuvinte, crearea URSS ca stat federal a fost mai potrivită cu planurile ucrainene decât cu planurile bolșevicilor, concluzionează istoricii.