După o carieră înfloritoare în România, dar și la formații din elita voleiului din Franța, Laurențiu Lică a decis că este momentul să se retragă la 43 de ani de la SCM Craiova. Într-un interviu în exclusivitate pentru FANATIK, „Lolo” a povestit despre amintirea pe care le-a lăsat-o oltenilor, dar și cele mai importante momente ale sale în sport.
Laurențiu Lică s-a hotărât să își ia adio de la volei din postura de jucător în 2023 la SCM Craiova, iar legendarul sportiv al României a explicat pentru FANATIK motivul deciziei. În fața suporterilor pe care i-a bucurat cu o Cupa a României și o medalie de bronz în acest sezon, „Lolo” a făcut ultimii pași în Sala Polivalentă din Bănie.
Într-un interviu în exclusivitate pentru site-ul nostru, Laurențiu Lică a explicat cum a primit porecla de „Lolo” în Hexagon, dar și momentele decisive din cariera sa. Legendarul voleibalist a mărturisit că are o pizza ce îi poartă numele la o pizzerie din Craiova, dar și cum a fost aproape să inbucnească în lacrimi la ultimul său meci.
Cum a început povestea dintre Laurențiu Lică și volei?
– A început la vârsta de 12 ani, atunci când am fost selectat din școală de viitorul meu antrenor care a venit și a pus o întrebare profesorului meu de sport, care i-a ales pe cei mai înalți. Ne-a spus dacă vrem să mergem la volei și să facem mișcare. Eram familiarizat pentru că tatăl meu a jucat volei, dar s-a apucat destul de târziu la vremea acea, a intrat în echipa uzinei și era în zona Galați, mergeam la antrenamentele lui și m-a atras.
Sora mea juca volei deja și a fost o decizie firească, antrenorul îl știa pe tata foarte bine.
Îți mai amintești debutul în volei?
– La echipa de juniori la CSS Galați, apoi am debutat și am simțit fiori la echipa de Divizia B CS U Galați, o echipă județeană. Era alt nivel, m-a impresioant foarte mult pentru că era alt nivel. Fiind cel mai mic toți încercau să mă ajute, să îmi dea sfaturi.
Te gândeai la început la o carieră lungă și plină de succese?
– Mă așteptam, de la început am simțit o atracție. Sunt o persoană căreia nu îi place să se schimbe prea multe și caut să fac un lucru bine. Îmi aduc aminte de tănăr la 15-16 ani voiam să ajung la o echipa din Divizia A și echipa națională. Eram în contact cu cumnatul meu Marian Apostu care cocheta cu echipa națională și îl întrebam tot felul de lucruri.
M-a motivat, de când eram mic mi-am dorit să ajung nu știu dacă cel mai bun, dar pe parcurs începi să te motivezi în direcția asta. Îmi doream să îmi câștig existența din volei pentru că știam că se poate. De la an la an mi-am dorit să fiu printre cei mai buni, poate chiar cel mai bun.
Unde ți-ai găsit motivația?
– Motivația a venit odată cu schimbarea orașului natal, atunci când în 1998 a venit Craiova și mi-a propus un contract pe cinci ani. Știam că există o facultate de educație fizică și era timpul pentru că tocmai ce ieșisem de pe băncile liceului, iar Craiova era o echipă care putea să ofere progresul. Când am venit a picat la baraj, dar cred că m-a ajutat acest lucru.
Aveau pretenții mari de promovare, ceea ce la Galați nu era. Am început să joc din ce în ce mai mult și am promovat anul următor. S-a format o generație de excepție, iar după ani putem să realizăm că au fost jucători valoroși precum Stancu, Bogdan Olteanu, Fabian. Craiova mi-a dat familie, carieră și respect. Sunt detalii fără de care nu puteam să ajung aici.
A durat puțin ascensiunea mea, după patru ani am cerut cu insitență să mă lase să plec la campioana României Petrolul Ploiești, atunci pentru mine a fost pasul decisiv, când m-am considerat într-adevăr important. Am jucat un an la Ploiești, apoi la Constanța care forma o echipă cu pretenții mari și a făcut istorie prin participări în Champions League și campionate câștigate.
După a urmat transferul în Franța…
– După un an la Constanța am plecat în Franța, țin minte că am cerut președintelui clubului în mod expres în cazul în care primesc o ofertă din străinătate să mă lase să plec liber de contract. Un campionat puternic, am reușit un sezon foarte bun, dar din păcate am retrogradat, însă evoluțiile mele erau printre cele mai bun. Am fost cel mai bun marcator și au început să curgă oferte din Franța la echipele care se băteau pentru primele cinci, șase locuri.
Te-ai ales și cu porecla de „Lolo” din Hexagon.
– Porecla „Lolo” o știe toată lumea din Franța și putem spune că acolo s-au activat. Când eram mic vecinii de la bloc îmi spuneau „Lolo” din simplul motiv că nu reușeam să pronunț numele și în loc de Laurențiu îmi spuneau „Lolo”. A fost interesant pentru că în Franța că numele Laurent este asociat cu „Lolo”, este partea drăguță și porecla. Toți suporterii scandau „Lolo”!
A fost experiența care m-a maturizat și asta le propun și băieților care sunt la 22 și ceva de ani. Dar este o altă discuție pentru că înainte era mirajul de a ieși din țară și să prindă contracte în străinătate. În România se plătește bine și nu mai este acest miraj.
Ce amintiri te leagă de echipa națională și care este cel mai îndrăgit moment de sub „tricolor”?
– Am fost selecționat de regretatul Constantin Pițigoi, persoana care a văzut ceva în mine. În 2000 m-am trezit în mijlocul unor jucători de mare succes precum Cornel Șuica, Vicențiu Dumitrescu, Marian Apostu. Eram uluit că am ajuns să mă pregătesc cu ei. A fost un moment foarte important pentru mine, începusem să mă consider jucător de volei.
Cel mai sonor moment pe care mi-l amintesc este când Geani Crețu mi-a dat banderola de căpitan prin 2005-2006. Eram jucătorul care nu a spus niciodată nu echipei naționale și îi motivam pe jucători în jurul meu. Ca și performanță fără discuție este anul în care împreună cu Dănuț Pașcu am reușit să câștigăm Silver League și am fost cu echipa națională la un Campionat European, lucru care nu se mai întâmplase de douăzeci și ceva de ani. Era regretul carierei mele dacă nu ajungeam acolo.
Cum te-ai decis să pui stop carierei?
– La 43 de ani cred că este suficient, fizic pentru că mental încă sunt puternic. Fizic nu puteam să mai fiu acel lider în teren, poate că respectul băieților în vestiar îl aveam și sunt convins. Când nu poți să mai fi meci de meci sau antrenament de antrenament pierzi puțin din elan și plăcere.
Anul acesta a fost unul foarte greu, am început pregătirea destul de târziu și nu am putut să mențin o pregătire pe durata vacanței. Sunt team-managerul echipei naționale, am fost și antrenor secund și începutul pregătirii a fost destul de greu, simțeam că o să fie ultima oară. Am refuzat să răspunzi întrebărilor cât mai joci sau cum ești. Anul acesta pe la jumătate am simțit că trebuie să spun stop! Nu mai eram același jucător decisiv meci de meci, așa cum îmi plăcea să fiu.
Te-ai retras glorios.
– A fost un an cum nu mi l-am închipuit, an de an ne propunem să câștigăm o medalie la Craiova indiferent de cât de strălucitoare este. Anul acesta s-au aliniat astrele cu acest sezon, foarte mulți jucător care se hotărăsc să renunțe la carieră tânjesc. Am câștigat Cupa României la Brașov, după ce am eliminat Steaua București și am învins Arcada Galați în finală.
La derby-ul cu CFR Cluj ați prezentat Cupa României pe stadionul „Ion Oblemenco”. Cum s-a simțit în fața a 20.000 de suporteri?
– Este ceva fantastic, să vezi un stadion întreg cu 20.000 de spectatori care se ridică în picioare și aplaudă. Chiar dacă nu suntem la propriu, suntem micuți în mijlocul stadionului și în fața Peluzei Nord. Invidiez fotbaliștii pentru că noi nu avem șansa și norocul de a fi susținuți de atâta lume.
Ești fan al Universității Craiova? Am auzit că vii destul de des la stadion.
– Este adevărat că de cele mai multe ori se suprapun cu meciurile nostre, dar îmi place foarte mult atmosfera de pe stadionul „Ion Oblemenco”.
Te-a impresionat coregrafia, modul prin care fanii și-au luat rămas bun de la „Lolo”?
– O să rămână toată viața pe retină acel banner, suporterii au organizat acel banner și mi s-a părut impresionat. Renel Gomotiriceanu a reușit să mă impresioneze până la lacrimi, mă gândeam că dacă încep să plâng mă opresc abia în setul doi, urma să jucăm meciul decisiv cu Dinamo.
Dinamo a venit să omagieze finalul meu de carieră, SCM a făcut tricouri cu Mulțumim Lică. Mi-am dat seama că este vorba de un mesaj puternic și emoționat. Le mulțumesc pe această cale și o să fac asta de fiecare dată când voi avea ocazia.
Rămâi în inimile oltenilor… Vei avea un produs în meniul de la PrazVegas?
– Este vorba de prietenul meu Chef Ciprian Ogarcea, care a pus în meniul lui o pizza cu ingredientele pe care mi le doresc eu și mă impresionează enorm. Știu că dimineață când a scos prima pizza și a postat-o am comandat la jumătate de oră prin telefon, încercând să rămân anonim.
Când am ajuns acolo și-au dat seama despre cine este vorba, au fost foarte drăguți din punctul acesta de vedere și mă impresionează.