News

De la Chiraţa la Kira, de la Iancu la Ianis, via Gică Hagi

Se întîmpla demult, tare demult. Se întîmpla în februarie 1965, pe cînd România încă mai era condusă de Gheorghiu-Dej, iar Ceauşescu nu gustase din dulceaţa diabetică a puterii absolute....
05.02.2015 | 13:06
De la Chirata la Kira de la Iancu la Ianis via Gica Hagi

Se întîmpla demult, tare demult. Se întîmpla în februarie 1965, pe cînd România încă mai era condusă de Gheorghiu-Dej, iar Ceauşescu nu gustase din dulceaţa diabetică a puterii absolute.

Trecuse miezul nopţii de 4 spre 5 februarie. În pustiul alb al iernii, satul Săcele părea încremenit între Dunărea dobrogeană, Munţii Măcinului, delta îngheţată şi marea cea mare. O noapte geroasă, în care zăpada, spulberată de un vînt turbat, biciuia ferestrele căsuţei de la marginea satului, dinspre pîrîul numit Derea. Cînd pe Chiraţa Hagi au apucat-o durerile facerii, Iancu, bărbată-su, a dat fuga la moaşa satului, o machidoancă trecută de 80 de ani, care locuia în apropiere.

Numele bătrînei era Chiraţa Terzi, dar toată lumea îi zicea Baba. Chiraţei Hagi, căreia îi moşise şi primii trei copii, îi venea un fel de mătuşă. De fapt, Baba moşise aproape tot satul. Dintre locuitorii satului, puţini erau cei pe care bătrîna Terzi nu-i asistase la naştere.

Atunci, pe 5 februarie 1965, puţin după ora 1, în crucea nopţii, a venit pe lume un băieţel care, ca şi fratele său dispărut prematur, a primit numele Gheorghe. Cînd au hotărît asta, Iancu şi Chiraţa au trecut peste o vorbă din bătrîni, conform căreia un copil nu trebuie să poarte acelaşi nume cu un frate mort, pentru că va avea aceeaşi soartă. Dorinţa de a nu pierde din familie numele Gheorghe, cel purtat de bunicul din partea tatălui, a fost pentru Iancu Hagi mai mare decît spaima de a înfrunta o tradiţie care venea din negura timpului.

Naşterea copilului n-a fost una obişnuită. Mezinul familiei Hagi a venit pe lume învelit în “cămaşă” – cum se spunea la ţară -, adică în placentă. A fost curăţat de Baba, care, ştiind cît de rare sînt astfel de cazuri, a făcut o predicţie, în vorbirea “ţînţărească” a machidonilor: “Băiatul acesta va avea parte de multă bogăţie. Va fi om mare şi va sta pe un munte de bani“. Iancu şi Chiraţa s-au bucurat să audă asemenea cuvinte, dar în acele clipe, crezînd că fuseseră spuse doar pentru încurajare, nu le-au acordat atenţie. Peste ani aveau să-şi dea seama că Baba avusese dreptate.

De la noaptea aceea miraculoasă, pe care destinul a aşezat-o peste pustietatea Dobrogei îngheţate, au trecut 50 de ani. Iancu s-a dus de mult în lumea celor drepţi, la fel şi Chiraţa, iar Baba Terzi e oale şi ulcele. Satul e tot acolo, la fel şi căsuţa care i-a fost maternitate micului prinţ al familiei Hagi. Pînă şi Dereaua e la locul ei, încăpăţînîndu-se să curgă dinspre colinele de la miazănoapte spre centrul satului, prin fundul grădinii lui Iancu Hagi.

Au dispărut Iancu şi Chiraţa, dar au apărut Ianis şi Kira. Fără “cămaşă” la naştere, fără moaşă cu mîini magice şi vorbe meşteşugite, dar cu un tată celebru, o mamă delicată şi “multă bogăţie”. În plus, cu o moştenire care le poate marca destinul: talentul de actriţă (Kira) şi cel de fotbalist (Ianis).

Arată bine viaţa lui Hagi la 50 de ani! Un tablou pictat cu migală, sînge şi sudoare de băiatul antrenat printre ciulinii din Săcele pentru a fi aclamat pe “Santiago Bernabeu”, “Nou Camp”, “San Siro”, “Ali Sami Yen” sau “Wembley”.

Următorii 50 de ani vor fi ai Kirei şi ai lui Ianis. Adică, ai eternizării lui Gică Hagi, prin copiii săi – cel mai mare trofeu al unei vieţi fabuloase.