Cătălin Chirilă, interviu emoționant: “L-am pierdut pe tata şi era prima competiţie după acel episod!”. Totul despre dezamăgirea de la Paris: “Nu a fost un accident!”. Video exclusiv

Cătălin Chirilă este unul dintre cei mai valoroși sportivi ai României. Este dublu campion mondial și dublu campion european în probele de canoe simplu, dar la Jocurile Olimpice de la Paris a trebuit să treacă prin cel mai greu moment din cariera de sportiv: a ratat finala după o cursă desfășurată în condiții foarte vitrege.

Cătălin Chirilă, interviu emoţionant pentru FANATIK: de la băiat de altar la campion mondial

Într-un amplu interviu pentru FANATIK, Cătălin Chirilă și-a povestit drumul de la Sarichioi, locul unde a copilărit, până în elita mondială a canoei, călcând pe urmele lui Ivan Patzaichin. Sportivul a povestit şi cele mai grele momente ale carierei. Şi-a pierdut tatăl înaintea Campionatelor Europene de la Szeged, de anul trecut, izbucnind în lacrimi imediat după aurul continental câştigat la 1000 de metri.

Chirilă a vorbit pe larg și despre Jocurile Olimpice de la Paris, dar și cum și-a pus amprenta acel eșec pe cariera lui. Iar celui mai bun canoist român nu îi rămâne decât să o ia de la capăt, iar dacă lucrurile merg bine este sigur că la Los Angeles, în 2028, își poate atinge singurul obiectiv rămas în carieră.

“Educaţia pe care am primit-o în biserică primează în tot ceea ce fac astăzi”

Cătălin, cum a fost copilăria ta?

– A fost presărată cu destul de multe sentimente. Îmi aduc aminte că nu eram nici cel mai cuminte copil. Şi chiar dacă făceam mici probleme pe stradă, poate nu mă împăcam cu prietenii cu care mă jucam sau făceam vreo boacănă pentru care uneori trebuiau să răspundă chiar părinţii mei, în paralel eram copil de altar, eram ajutor de preot. Şi, cumva, sunt două lumi diferite. Dacă ne gândim la un copil de altar care trebuie să fie un exemplu pentru cei din jurul lui şi este privit ca un copil special care este acolo, conectat cu părintele din sat. Eram în aceste două mici paralele.

Digi24.ro

Cum a devenit MAGA obsedată de frații Tate și Călin Georgescu. Interesul dreptei americane de pe net pentru România

Păi şi se exclud una pe cealaltă? Când eşti copil, mai faci şi năzbâtii..

– S-au completat foarte frumos. Pentru Cătălin de acum, consider că educaţia pe care am primit-o în biserică primează în tot ceea ce fac astăzi, nu doar în sport, cât şi în viaţa personală. Dar şi momentele între prieteni, care nu au fost tocmai plăcute sau prostioarele pe care le făceam. Şi acelea m-au dus la educaţie. Am învăţat şi de acolo câte ceva.

Familia cum a fost? Te-a încurajat în drumul spre sport?

– Am crescut într-o familie modestă. Am primit acea încurajare clasică. Iniţial, părinţii mei nu erau de acord să merg la sport, să merg la Tulcea, pentru că era destul de fragedă vârsta la care am fost selecţionat. Şi când am anunţat-o pe mama, a fost prima persoană căreia i-am spus, cuvintele erau: “vreau să plec la Tulcea la şcoală, la liceu”. Nicidecum, nu i-am spus că o să merg la sport. Eram atât de disperat să plec din sat pentru că toţi ceilalţi copii cu care mă jucam erau mai mari şi au plecat din sat. Erau la licee. Uşor, uşor, au fost de acord cu decizia pe care am luat-o.

Digisport.ro

Vinicius Junior, în centrul unui scandal uriaș: ”Are doar 16 ani! Ești nebun?”. Starul lui Real Madrid nu a stat pe gânduri

“Tatăl meu spunea că dacă nu mă ţin de şcoală, o să ajung pe şantier”

Înţeleg…

– A început acel greu de început. Se spune că la început trebuie să fie o joacă acest sport, o etapă de cunoaştere. Pentru mine a fost dificil. Nu m-am considerat niciodată talentat şi de la o vârstă fragedă mi-a fost greu. Eram întrecut de toţi colegii mei, inclusiv de cei care veneau mai târziu decât mine. Acela era semnul clar că nu îmi găsisem locul. Eram de foarte multe ori supărat, părinţii mei mă vedeau şi încurajarea clasică de care spuneam. Dacă am plecat la sport şi am plecat pe drumul acesta, trebuie să merg pe drumul pe care mi l-am ales. Asta m-a întărit, m-a făcut şi când am crescut mai mare şi am întâmpinat greutăţile sportive să mă gândesc la cuvintele părinţilor. Cu siguranţă m-au ajutat.

Spuneai la un moment dat că dacă nu erai la sport, erai la şantier…

– Cu siguranţă. Nu eram un copil foarte atras de şcoală, nu o îndrăgeam foarte mult. Să descriu exact ce tip de elev eram. Prindeam toate lecţiile din clasă şi nu mai era nevoie să fac temele. Automat, notele mici apăreau în următoarele zile. Nu eram atras de şcoală şi tatăl meu spunea că dacă nu mă ţin de şcoală, o să ajung pe şantier pentru că el asta face. Cu siguranţă, persoanele de lângă mine, cele mai apropiate, erau părinţii. Şi drumul pe care îl alegeam era cel al părinţilor mei.

“De fiecare dată când ajung la biserică, merg în cor”

Credinţa, foarte importantă, aşa cum ai spus. Bunica te-a dus prima oară la biserică, nu?

– Cu bunica mea am mers foarte mult timp la biserică. Ea m-a educat în tot ceea ce făceam. Acum vorbim despre biserică, dar bunica mea mi-a dăruit iubirea pentru muncă. Alături de ea am mers pentru prima dată la muncă. Am mers la câmp şi aşa cum se întâmplă şi azi, se lucrează cu oameni care sunt plătiţi pe acele zile. Asta făceam şi eu cu bunica. Pentru mine era un mod prin care reuşeam să îmi satisfac acea dorinţă de a face un bănuţ la o vârstă fragedă, eu încă nu făceam sport.

Am mers cu bunica la muncă şi îmi aduc aminte, săraca, încercând să mă încurajeze să nu fie ultima zi de muncă la care merg cu ea, mă şi ajuta. Nu reuşeam să fac treaba până la capăt, copil fiind, dar se mai întorcea după mine din ce nu reuşeam eu. A reuşit şi a lucrat la educaţia mea. Mi-am dat seama că prin muncă se reuşeşte şi cu siguranţă obiectivul de a-mi oferi această educaţie a fost reuşit.

Ai fost băiat de altar, încă mai apuci să mergi în corul bisericii?

– De fiecare dată când ajung la biserică, merg în corul bisericii. Este acea tradiţie pe care o păstrează ruşii lipoveni din Sarichioi, de la vârste fragede sunt trimişi la şcoala bisericească, şcoala de limbă rusă veche, slavonă, de fapt. Şi de acolo, odată ce învaţă alfabetul, primele rugăciuni de bază, primesc binecuvântarea părintelui. Şi părintele alege, în cazul meu, părintele Feodor. El alege partea, în cazul meu corul stâng şi corul drept. Partea în care îţi dă binecuvântarea şi acolo rămâi tot restul vieţii, ca băiat. La fete se schimbă puţin. Acolo apar alte detalii, deja la o vârstă mai înaintată nu le mai permit fetelor să intre în corul bisericii. Dar până la 18 ani le este permis şi pot să schimb că se schimbă tonalitatea, este mult mai plăcut când apare un glas de femeie.

“Eram destul de amotric, nici la educaţie fizică nu îmi plăcea alergarea simplă, clasică”

E vorba de tradiţie…

– Da, o tradiţie care se păstrează până în zielele noastre. Acum, când vorbim, sunt copii în sat care, în vacanţa de vară, merg la şcoala bisericească să înveţe să citească. Cred că nu este la fel de mare dorinţa ca atunci când am fost mici. Noi alergam spre acea şcoală bisericească, dar acum cred că a devenit într-o mare măsură o obligaţie. Dar încă există acei copii şi asta este îmbucurător.

Revenind la sport, când ţi-ai dat seama că asta e treaba pe care vrei să o faci?

– Târziu mi-am dat seama. Trecuseră vreo trei ani, ajunsesem pe lângă lotul naţional de juniori de la Piteşti. Domnii antrenori au avut inspiraţia să mă trimită acolo chiar dacă nu eram un tip talentat. Aşa cum spuneam mai devreme… La un moment dat am spus-o, dacă mă puneam în pielea antrenorilor şi l-aş fi văzut pe Cătălin de atunci, eu nu cred că aş fi luat acea decizie. Eram destul de amotric, nici la educaţie fizică nu îmi plăcea alergarea simplă, clasică.

Au fost inspiraţi, pur şi simplu, oamenii care m-au ghidat, care au făcut primele viraje în cariera mea. Şi au luat o decizie bună. Acolo am descoperit sportul cu adevărat. Am simţit cum e să fii întrecut de adversarii mai mari, cum e acea durere de la antrenament. Aveam antrenamente în care vâsleam şi plângeam. Pentru că nu puteam suporta gândul că acei colegi mai mari cu 2-3 ani, mă întreceau cu distanţe considerabile. Era normal pentru atunci, dar instinctul de luptător atunci s-a născut. Şi asta m-a întărit. Am descoperit acolo ce este sportul şi am luat exemplul colegilor.

“Nu exista să las pe cineva în faţa mea nici la antrenament. Îmi plăcea de fiecare dată să câştig”

Şi au venit şi rezultatele…

– Un an mai târziu am scos capul la lumină. Mi-a plăcut acel sentiment de lider, de cel mai bun. Iar peste doi ani au apărut primele medalii, după ce am trăit acele sentimente neplăcute de la începutul lotului.

Cum a fost să urci pe podium pentru prima oară, chiar şi la juniori? 

– Senzaţia a fost foarte plăcută, dar nu o pot compara cu momentele de la seniori. Acolo am înţeles despre ce este sportul, simţeam munca mult mai dură şi răsplata de pe podium, pe care o primeşti cu adevărat. La juniori a fost ceva mai diferit, dintr-o joacă am devenit campion. Aveam răutatea aia productivă, îmi plăcea să mă întrec cu colegii la fiecare cursă. Nu exista să las pe cineva în faţa mea nici la antrenament. Îmi plăcea de fiecare dată să câştig. Chiar dacă nu este cel mai important lucru să câştigi fiecare cursă de la fiecare antrenament, trebuie să recunosc că nu îmi plăcea senzaţia unei curse pierdute, chiar şi de la antrenament.

“Victor Mihalachi a plecat din sport neîmpăcat pentru că ştiu cât îşi dorea acea medalie olimpică”

La Jocurile Olimpice de la Tokyo cum a fost participarea?

– A fost pentru prima dată. Veneam după ceva timp de vâslit alături de Victor (n.r. Mihalachi). La începuturi, când l-am descoperit, am avut imaginea lui pe desktop alături de colegul lui de atunci, Liviu (n.r. Dumitrescu). Din idol, dintr-un sportiv mare, mi-a devenit mentor şi coleg. M-a învăţat tot ce ştie mai bun pentru o singură dorinţă. Ştiu că a plecat din sport neîmpăcat pentru că ştiu cât îşi dorea acea medalie olimpică. A făcut eforturi foarte mari să mă înveţe, dar n-am ajuns la acel obiectiv pe care l-am visat amândoi. Chiar dacă eram un copil în 2021 la Tokyo, poate nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine. Victor era bărbatul matur, sportivul în care eu acum mă revăd. Mă pot compara cu mentalitatea pe care a avut-o Victor şi unicul vis pe care îl mai am este să câştig o medalie olimpică.

A fost o dezamăgire pentru voi că n-aţi urcat pe podium?

– A fost o dezamăgire la proba de dublu, într-adevăr. Dar în paralel, primeam şi încurajările să fac simplu. Au fost oameni care, în sinceritatea lor, nu credeau că pot face simplu după acel episod, după Jocurile Olimpice. Victor a fost omul care m-a încurajat şi înainte de Jocurile Olimpice. Îmi aduc aminte că performanţele mele de aici, de pe Snagov, erau destul de bune. Mă simţeam cumva nedreptăţit că nu am posibilitatea să trag o probă de simplă la Mondiale, Europene, să mă compar cu ceilalţi.

Mă simţeam puternic, chiar dacă nu era un sentiment real. Primeam acele încurajări şi sincer, nu cred că am simţit durerea atât de mare precum a simţit-o Victor. El ştia care e obiectivul lui, îi lipsea doar o medalie olimpică. A fost dureros pentru el. Eu aveam tot viitorul în faţă. Făceam o retrospectivă la tot ceea ce am învăţat. El a fost omul care m-a învăţat să vâslesc cu adevărat, să simt cum zboară barca, cum zicem noi. Eram precum felinele, graţioşi şi puternici.

“Am considerat că unica mea variantă după Jocurile Olimpice de la Tokyo a fost să urc în barca de simplu”

Decizia a venit natural să treci în barca de simplu? 

– Nu neapărat că a venit natural. Dorinţa mea de a face simplu a crescut odată cu Jocurile Olimpice de la Tokyo, dar  a venit cumva ca decizie forţată. Nu mai aveam alte variante. Am vorbit inclusiv cu oficialii din Federaţie, le-am expus gândurile mele. Ar fi fost timp de pierdut dacă aş încerca să leg o relaţie cu alt sportiv. Să încep să îl învăţ la rândul meu. Poate nu reuşeam să dau mai departe tot ceea ce am învăţat de la Victor. Am văzut-o ca pe o pierdere de timp să leg un dublu care să facă performanţă în doar trei ani la Paris. Gândul venea în urma unui fapt după care mă ghidez…

Înainte de acea relaţie de colegialitate, de obiectivul comun care împinge ambii sportivi spre vis, trebuie să existe acea prietenie, acea legătură. În afară de Victor n-am simţit acea legătură. Am simţit-o datorită experienţei lui, care a ştiut cum să se modeleze pe mine. Eram un tip foarte vulcanic şi în continuare am acest temperament. Dar omul ştia cum trebuie să vorbească cu mine, cum să formeze acel cerc închis. Nu trebuie să aibă putere nimeni pe lângă noi, nici măcar să încerce să dezbine ceva. Noi am fost într-un cerc foarte strâns şi e nevoie de timp să formezi un astfel de cerc, foarte strâns. Am considerat că unica mea variantă după Jocurile Olimpice de la Tokyo a fost să urc în barca de simplu, să îmi demonstrez mie şi de adeverit nişte gânduri pe care le aveam de-a lungul timpului.

“Provin dintr-o familie modestă şi prin acea rentă, văd cumva ajutorul de a duce un trai bun în România”

Faptul că te simţeai puternic… 

– Era dorinţa aia, frustrarea aia că nu pot participa şi eu la simplu. Era simplu, mă uitam pe clasament şi vedeam aceiaşi oameni pe podium. În paralel trebuia să le demonstrez antrenorilor şi oficialilor… Au fost mulţi care mi-au spus în faţă că e greu să fac simplu la acest nivel, că pe vremea domnului Ivan (n.r. Patzaichin) se putea face performanţă şi că acum lumea se axează pe dublu pentru că este o probă mai permisivă. I-am contrazis fără să ştiu ce urmează- Nici nu mă aşteptam ca prima medalie la campionate importante să fie medalia de aur, la Campionatul Mondial.

Imediat după Tokyo am pornit cu un singur gând: acela de a câştiga renta viageră pe care o visează mulţi sportivi. Aşa cum spuneam, provin dintr-o familie modestă şi prin acea rentă, văd cumva ajutorul de a duce un trai bun în România. Şi ăsta a fost unicul gând care m-a împins atunci, la început. Poate a fost o întâmplare, poate pentru că am avut acea ambiţie 100%, am devenit campion mondial.

Întâmplare e cam greu să fie la nivelul ăsta…

– Da, dar apoi a trebuit să strâng mâna cu acei oameni care îmi spuneau că nu voi reuşi. A fost o satisfacţie în plus când am primit felicitări de la cine trebuie şi pentru mine a fost important.

Campion mondial la simplu, după 36 de ani: “Simţeam o lejeritate incredibilă, simţeam că plutesc, efectiv”

Ai devenit campion mondial după 36 de ani în proba de simplu. Cum a fost concursul? 

– Foarte uşor. Aveam emoţii, sunt un tip care are emoţii inclusiv la antrenamentele mai dure. Dar Campionatul Mondial a fost o competiţie de uşurare. La cât am dus aici, la antrenamente, stările prin care am trecut, îmi aduc aminte că au apărut tensiuni la ponton cu domnul antrenor, cu două săptămâni înainte de competiţie. Nu mă simţeam bine, dar îmi spunea că trebuie să mă simt aşa pentru că vârful de formă va veni la competiţie. Trebuie să recunosc că înaintea finalei de 1000 e metri, mă simţeam excelent. La competiţii obişnuiesc să folosesc acea frână clasică, legată cu o sfoară, care îngreunează puţin sau puţin mai mult, în funcţie de cum te implici în lovitură. Simţeam o lejeritate incredibilă, simţeam că plutesc, efectiv.  Mi-am dat seama că e momentul meu.

Datorită faptului că nu a existat presiune, am dus o cursă foarte lucid. Dacă până atunci, trăiam cursele de dublu şi ajungeam la finiş în hipoxie (n.r. când organismul nu are suficient oxigen), nu puteam conştientiza chiar tot ce făceam, eram ca o maşină, ca un robot. De fapt asta suntem noi sportivii: ne antrenăm şi devenim acei roboţei care execută până în momentul zero. Pentru mine a fost simplu, m-a fascinat că număram balizele roşii, care erau din 100 în 100 de metri. Eram conştient la ce distanţă sunt în cursă şi culmea, chiar dacă nu aveam experienţă, nu mi-a păsat de adversari. Nu îl simţeam ca pe o presiune, chiar dacă în dreapta mea îl aveam pe chinez, care a condus până în ultimii 300 de metri. Pentru mine a fost o cursă foarte uşoară.

“Erau voci răutăcioase care îmi spuneau că e an post-olimpic, că ceilalţi sunt la refacere”

Ce s-a schimbat după medaliile din Canada?

– Au crescut emoţiile foarte mult. Am pus presiune destul de multă pe umerii mei. Am fost principalul, sunt prima persoană care are aşteptări de la mine. Odată cu acele aşteptări, am exagerat şi a devenit presiune. Rezultatele nu au încetat să apară pentru că antrenamentele le duceam în acelaşi ritm. Cel puţin în ultimii 3 ani mă simţeam la fel de bine, fără să mă raportez la medaliile pe care le-am câştigat, performanţele pe Snagov erau identice. Cumva, mă învârteam în acelaşi cerc. Performanţele erau deja incredibile, timpii erau foarte buni şi reuşeam să mă menţin. În competiţie, reuşeam să fac acel salt pentru a mă simţi şi mai bine.

Adversarii te vedeau diferit după aurul din 2022?

– Cred că a fost un şoc pentru toţi, inclusiv pentru adversari. Îmi aduc aminte de Isaquias (n.r. Isaquias Queiroz, campionul olimpic de la Tokyo), cred că pentru el nu a fost un şoc, dar el nu a fost atât de pregătit. Ştiţi că se spune că în anul post-olimpic… poate a trăit şi el un şoc atunci. Am venit eu, un băiat, de nicăieri, care a tras dublu şi a reuşit să îl întreacă. Chiar dacă lângă mine erau voci răutăcioase care îmi spuneau că e an post-olimpic, că ceilalţi sunt la refacere şi vin la competiţie doar formal, să îşi ţină competiţiile în picioare, am încercat să evit, să nu mă bazez pe acele gânduri.

Eram conştient de ele, ştiam că acei sportivi mari se pregătesc de Jocurile Olimpice. Cu siguranţă şi brazilianul a făcut acelaşi lucru. Dar sunt la fel de sigur că acel an l-a costat, în care s-a pregătit mai puţin. În următorul an la Duisburg, din nou, primeşte bătaie foarte urât. Sunt sigur că nici el nu se aştepta. Dacă stau să privesc fiecare cursă de la cap la coadă, încă din serii a început… A vrut să mă domine, a pornit foarte tare şi avea multe secunde avans. Dar orice om care n-a văzut vreodată o cursă de canoe spunea că n-am cum să îl mai ajung. Dar l-am ajuns şi l-am întrecut. Mi-am dat seama că brazilianul nu este în formă şi încerca o mişcare psihologică prin care să mă deconecteze din ce pot face.

“L-am pierdut pe tata şi era prima competiţie după acel episod”

Au venit medalii la europene, din nou la mondiale. Simţeai că totul merge foarte bine pentru Jocurile Olimpice, nu?

– Aveam convingerea că am făcut totul bine acasă. Mă simţeam stăpân pe ceea ce fac. Mergeam la antrenament şi mă bazam foarte mult pe feeling-ul meu, pe tot ceea ce fac zi de zi. Un plus foarte mare a fost relaţia cu domnul antrenor de pe atunci. În fiecare zi îmi cerea un feedback, cum mă simt, cum puteam să ne adaptăm antrenamentelor, să ne schimbăm antrenamentele, astfel încât să duc până la final cerinţele. Au fost şi etape în care nu mă descurcam foarte bine şi aşa trebuia să fie. Era o normalitate.

Venim la Paris, o competiţie cu mari aşteptări. Ai avut emoţii în momentul în care ai ajuns acolo?

– Am avut emoţiile clasice, de la orice competiţie. Am venit după Campionatul European, unde am câştigat acea medalie de aur şi un loc 4, la proba de 500 de metri. Şi o probă total atipică pentru mine, la 5000 de metri. Dar acea probă nu era potrivită pentru mine şi în etapa de pregătire în care mă aflam atunci. Am luat locul 6 acolo. Veneam foarte mari emoţii, după o perioadă personală foarte grea. Un cumul de emoţii pozitive, urmat de emoţii foarte negative. L-am pierdut pe tata şi era prima competiţie după acel episod. Chiar dacă depărtarea de casă nu m-a mai ţinut apropiat de tata, era o situaţie pe care mulţi nu şi-ar fi explicat-o. Eram plecat în cantonament, dar a fost dureros pentru mine. L-am pierdut la o vârstă fragedă, când trebuia să îşi trăiască viaţa. Aşa a fost.

Mi-a fost greu să trec peste acel episod. Când am ajuns la Campionatul European, gândul era concentrat către el. Dar până să câştig acea cursă, să câştig acea medalie, eram foarte emoţionat. Nici nu ştiam dacă sunt Cătălin de anul trecut. M-am pierdut. Eram concentrat pe Jocurile Olimpice. Chiar dacă planul de pregătire era cel din 2022, dar emoţiile au fost foarte mari. Când am câştigat acea medalie, nu puteam să îmi explic de unde acea descărcare emoţională. Am ajuns în hangarul unde eram alături de echipa mea şi am început să plâng. A fost greu, dar la Paris am ajuns cumva… Pot spune că emoţiile erau un pic mai mici decât la Campionatele Europene.

VIDEO FINALA DE C1 – 1000 de metri de la Szeged:

“Recordul olimpic venea după câteva ediţii de Jocuri Olimpice în care nu a permis sportivilor să zboare”

Erai un pic mai liniştit…

– Văzusem că valoarea mea s-a confirmat la Campionatul European. Acolo am câştigat proba de 1000, era cea mai importantă cursă. Am simţit slăbiciune în proba de 500 de metri, unde eram campion mondial cu un an în urmă. Dar m-am gândit şi mi-am găsit refugiul în faptul că pregătirea a fost concentrată pe proba de 1000 de metri şi domnul antrenor m-a mai liniştit, chiar dacă am venit pe locul 4.

Era o probă atipică şi o probă bonus, cum am numit-o de fiecare dată. Aveam confirmarea de la Campionatul European şi pur şi simplu mi-am dat seama că dacă te bucuri de procesul de pregătire, competiţia este ca o descărcare, o să fie foarte frumos. Asta am făcut. M-am bucurat de procesul de pregătire. Am avut antrenamentele în care zbura barca. M-am simţit pe drumul cel bun, barca zbura şi de acolo încrederea din serii.

Barca a zburat în serii. Erai singur la o diferenţă foarte mare şi după ce ai câştigat cu record olimpic, erai supărat pe tine. De ce? Ai tras mai mult decât trebuia? 

– Francezul, fiind la el acasă, era şi ultima cursă a carierei. Ştiam că se va retrage, a forţat acea cursă. Sincer să fiu, toată lumea era entuziasmată când a văzut timpul pe care l-am atins. Eu ştiam că acel timp de 3:46:00 nu era un timp foarte, foarte bun. Eu, aici, pe Snagov, obţineam 3:40.00. Era un timp mai bun decât recordul mondial, în picioare şi acum. Recordul olimpic venea după câteva ediţii de Jocuri Olimpice în care nu a permis sportivilor să zboare. Fie a fost vânt de faţă, fie a fost calm plat. De asta, cumva, a fost accentuat entuziasmul că vin eu şi dobor un record olimpic.

Nu mă ascund, asta e realitatea, de fiecare dată mi-a plăcut să povestesc lucrurile cum s-au întâmplat, şi mi-am dat seama de atunci că timpul 3:46:00 la cum am simţit că am vâslit, nu am simţit că era foarte bun. Era un timp normal, pe care l-am mai atins chiar la Mondialele de la Duisburg. Eu obişnuiesc să mă raportez la rezultatele mele generale, nu neapărat la timpii de medalie. Acolo, totul e relativ. Totul se poate schimba de la o oră la alta. Şi am păţit-o la Paris. Este confirmarea că nu trebuie să vorbim niciodată despre medalii. Sunt bonusurile, răsplata pe care o primim noi, sportivii. Cred că trebuie să ne axăm foarte mult pe performanţele noastre ca sportivi, ca oameni.

“O să îmi rămână întipărit în mintea mea mult timp acel rând de steaguri. Era drept, zici că l-a uns cineva cu aracet”

Semifinalele şi finala au fost în aceeaşi zi. Ţin minte că au fost condiţii dificile, chiar îmi spunea colegul meu, Cristi Măciucă… nu îi plăcea cum arată situaţia cu vântul puternic. Cum te-ai simţit atunci la startul semifinalei?

– Da, am simţit o problemă deja la preîncălzire… Vântul. Ştiam că va fi o cursă foarte grea. Ştiam că acele condiţii meteo nu erau în favoarea mea. Nu mă bazam pe avantajul altui adversar, mă priveam pe mine cum vâslesc şi cât efort trebuie să fac. Doar să ţin barca drept la viteză redusă este deja o problemă, îmi dădeam seama la întoarcere, când veneam către mal, sprinturile pe care le luam nu îmi permiteau viteza maximă pe care o prinsesem până atunci. Ştiam ce capacitate am să merg la capacitate maximă la vâslit maximal. S-a redus considerabil viteza şi se prezenta ca o problemă, acea perioadă din zi.

Nu mai spun că o dată cu trecerea timpului, a orelor de aşteptare. Erau cam două ore de aşteptare până la cursă, vedeam cum vântul se intensifică. O să îmi rămână întipărit în mintea mea mult timp acel rând de steaguri. Era drept, zici că l-a uns cineva cu aracet, de la cât de tare bătea vântul. Stăteam în hangar şi mă gândeam că nu am altceva de făcut decât să merg şi să mă lupt, ăsta e momentul. Este expresia pe care o folosesc înainte de start, înainte de o expiraţie puternică: “Ăsta e momentul!”.

“Strategia care m-a făcut campion mondial şi european nu îşi avea locul la Paris”

Cursa a mers bine. Ai început mai încet, ca de obicei, ai revenit pe locurile calificante, dar apoi ai ieşit în ultimii 200 de metri de pe locurile calificante. Cum s-a întâmplat asta?

– Foarte mulţi nu ştiu pentru că nu am vorbit în detaliu despre Jocurile Olimpice. Strategia pe care am abordat-o a fost strategia pe care am învăţat-o aici. Nu era nimic diferit. Dar trebuie să fiu sincer şi să spun că strategia care m-a făcut campion mondial şi european nu îşi avea locul la Paris. Ea este eficientă în continuare, am demonstrat-o cu două luni înainte de Jocurile Olimpice. Dacă mâine mă urc în barcă şi voi face o cursă asemănătoare, performanţele nu vor fi departe. Dar acolo nu îşi avea locul.

Lacul, prin construcţie, poziţionare, cu valurile care se intensificau în ultima parte a cursei, cred că le-au dat de furcă şi sportivilor aflaţi înaintea mea. Dar ei aveau deja confortul primelor locuri. Trebuiau să menţină cârma şi să meargă înainte. Eu trebuia să măresc viteza, iar matematic era imposibil pentru mine. Era greu. Poate în condiţii ideale, cursa era una reuşită. Acum, nu mă pot baza nici pe cealaltă parte de gândire. Ar fi total greşit să spun că dacă nu bătea vântul, eram campion olimpic. Departe de mine acest gând. Poate era o cursă puţin mai bună în condiţii ideale. Ce îmi rămâne de făcut este să mă pregătesc cât mai bine şi să fac o cursă mai bună la Los Angeles. O cursă care să îmi demontreze că putea fi mai bine în alte condiţii.

“«Gândiţi-vă, poate nu prind finala. Poate nu iese bine. Ce ne facem?». Nu am primit prea multe răspunsuri”

În momentul în care ai trecut linia de sosire, ţi-ai dat seama imediat că nu ai prins finala?

– Imediat. Am auzit sunetul specific. După ce trece ambarcaţiunea linia de finiş, este un sunet. M-am auzit în spate. Poate în agonia aia nu am auzit că eram al cincilea. Dar mi-am dat seama că au fost prea multe sunete până ajung eu. Eram obişnuit cu altceva. Să aud un singur sunet şi să opresc barca. Când auzi mai mult de un sunet, îţi dai seama că nu eşti unde trebuie.

Nu eşti în mediul tău şi e greşit la mijloc. Au venit al doilea şi al treilea, a fost şi mai greu. Nici nu ştiu diferenţa. Sportivul dinainte, italianul, nu cred că a trecut cu o diferenţă mare. Eu am simţit-o ca o diferenţă mare. Cred că a fost vorba de încă o pală. Şi asta înseamnă foarte mult în condiţii grele.

Ce ţi-ai spus după cursă? Te-ai dus la hangar, trebuia să te pregăteşti pentru finala B…

– Am vorbit foarte mult înainte de cursă. Cred că aşa trebuie să punem în balanţă eşecul şi succesul. Mereu poate fi unul dintre ele. Am vorbit despre probabilitatea de a pierde cursa. Poate chiar de a pierde finala. Toată lumea îşi făcea planuri, dar în sinceritatea mea le spuneam: “Gândiţi-vă, poate nu prind finala. Poate nu iese bine. Ce ne facem?”. Nu am primit prea multe răspunsuri. Era tensiune foarte mare. Chiar în ziua cursei am vorbit despre asta.

Era pentru staff, cu cei care schimbam aceste idei. Au simţit când nu este foarte bine. La toate sporturile de apă, cred că şi la canotaj. Când te uiţi către apă şi vezi că nu sunt condiţii ideale, te îngrozeşti… Mi-am dat seama că este “groasă” şi trebuie să depui mai multă muncă pentru a ajunge la succes.

“Mi-a venit un gând în minte. Că ăsta este momentul pe care trebuie să îl confrunt”

A fost dureros să concurezi în finala B? Ok, ai câştigat cursa… 

– Am tras barca după mine pe ponton. Era acel material sintetic, cred şi dacă era metal o făceam la fel. Am lăsat barca acolo şi am plecat. Eram foarte conştient de ceea ce s-a întâmplat şi mi-a venit un gând în minte. Că ăsta este momentul pe care trebuie să îl confrunt. Ăsta este momentul despre care am vorbit cu toată lumea şi la un moment dat am spus-o. Aşa trebuia să fie.

Nu ai urmărit finala? 

– Nu am urmărit-o.

“La Paris s-a întâmplat ceva. Şi a fost suma tuturor antrenamentelor pe care nu le-am făcut la nivelul cel mai corect”

Nici până în ziua de azi?

– Am văzut câteva secvenţe din finală, am încercat să o urmăresc şi pe Youtube am găsit un video unde este finala integral. Mi-am dat seama că dacă nu mi-a apărut la prima căutare, mai trebuie să treacă timp ca să pot să o urmăresc. În plus, trebuie să recunosc că după ce m-am întors la Snagov, am cam uitat de Paris. I se datorează soţiei mele care m-a montat foarte rapid pentru Campionatul Mondial din Kazahstan. M-a montat foarte bine pentru această competiţie. Nu era nimeni bucuros, e clar. Dar toată lumea îşi găsea refugiul în acea competiţie viitoare şi spera să ia o medalie. La fel a fost şi pentru mine.

Am câştigat o medalie într-o conjunctură nu foarte plăcută. Sportivul de pe locul 1, care era la egalitate cu cel din Republica Moldova a făcut baie înainte de finiş. După multe contestaţii, medaliile au fost împărţite într-un mod corect, aşa am considerat cu toţii. Regulamentul spune că toţi sportivii trebuie să treacă linia de finiş în totalitate, fiind în ambarcaţiune. Au ales să nu îi dea medalie de aur sportivului rus, i-au dat doar sportivului din Republica Moldova, cehului şi mie. Peste alte anchete, a devenit şi sportivul rus campion mondial. Mi-am dat seama că performanţa mea nu a fost de locul trei, dar dacă vorbim ca şi valoare sportivă, am obţinut un loc patru.

Mi-am dat seama că nu am decăzut. Sunt acelaşi Cătălin. Dacă am reuşit aceeaşi performanţă înainte de Jocurile Olimpice şi după, este clar că acolo a fost o eroare. La Paris s-a întâmplat ceva. Şi a fost suma tuturor antrenamentelor pe care nu le-am făcut la nivelul cel mai corect. Când erau valuri foarte mari… Şi când vorbim de lacul Snagov, sunt valuri foarte mari care nu pot fi comparate cu o pistă canalizată şi amenajată special pentru astfel de competiţii. Plus că mai sunt şi valurile de la şalupe care influenţează, dar într-un final, nu trebuie să fie astea o scuză. De acum încolo vor fi mai multe antrenamente efectuate în condiţii vitrege, care să ne pregătească pentru un eventual concurs precum cel de la Paris.

“Paris este doar rezultatul a ceea ce am făcut de-a lungul timpului. Nu a fost un accident”

În ultimele luni ai experimentat un sentiment de amărăciune sau neîmplinire pentru ceea ce s-a întâmplat la Paris?

– Sincer să fiu, nu există. Paris pentru mine a trecut foarte repede ca efect negativ pentru ce reprezint. Îmi dau seama că sunt tânăr, că dacă voi munci la fel, rezultatele vor apărea în continuare. Îmi dau seama că dacă voi fi sprijinit într-un mod corect şi oamenii din jurul meu nu vor privi Paris ca fiind un eşec şi o vor vedea ca pe oricare altă competiţie, suntem pe drumul cel bun. Pentru mine este foarte simplu: sunt tânăr, am un drum de cel puţin patru ani în faţă şi dacă munceşti şi te dedici, rezultatele nu vor înceta să apară.

Sportul nostru este sportul detaliilor. Eu sunt omul detaliilor, mă uit la fiecare întâmplare în detaliu. Şi mă afectează acea analiză amănunţită a detaliilor. În anumite situaţii mă ajută, în altele nu îmi face atât de bine. Mi-a scăpat un detaliu, legat de Paris: acele antrenamente în care ar fi trebuit să mă pregătesc prea mult.

Adică antrenamentele în care condiţiile nu sunt ideale, nu?

– Exact. Paris este doar rezultatul a ceea ce am făcut de-a lungul timpului. Nu îl pot numi accident. În sport nu sunt accidente. De fapt, accidentele sunt majoritatea din cauza noastră. Dacă se rupea pagaia, dacă era ceva la barcă, era un accident. Dar eu sunt conştient că toate acestea au venit în urma a ceva ce nu am făcut bine. A ceva scăpat din detaliu.

“Chiar în punctul zero, în punctul culminant, domnul antrenor nu a fost cum mi-aş fi dorit”

Urmează ca obiectiv major Los Angeles 2028. Cu ce gânduri porneşti în acest ciclu olimpic?

– Fiindcă sunt un sportiv cu exces de spirit competitiv, îmi place să mă întrec la fiecare antrenament. Şi într-o notă negativă îmi place să mă compar cu cei din jurul meu şi să îmi doresc să fiu cel mai bun. Pe partea cealaltă, cred că asta m-a propulsat pe mine şi m-a făcut sportivul de astăzi. Dorinţa de a deveni cel mai bun şi de a fi cel mai bun. Şi îmi doresc o medalie la fiecare competiţie la care particip, trebuie să rămână acolo.

Îmi dau seama că este greu. Îmi dau seama că urmează patru ani de muncă foarte grea. O muncă tactică, tehnică, până la Los Angeles. Primează instinctul de învingător şi mă voi strădui să iau medalii la fiecare competiţie. Încă pot spune că după Paris, în urma schimbării pe care au ales să facă oficialii (n.r. schimbarea antrenorului coordonator: Florin Popescu a fost înlocuit cu Marcel Glăvan). Decizie la care am contribuit şi eu. Din statutul de lider am avut şi eu un cuvânt de spus.

Veneam după acea dezamăgire de la Paris. Acea cursă nu a fost gestionată aşa cum trebuie din punct de vedere tactic. Aveam nevoie de cineva care să mă conducă pe drumul cel bun, să îmi ofere sfaturile în momentul potrivit şi am simţit că nu s-a întâmplat acest lucru. Din cauza emoţiilor sau din alte cauze nu a fost întru totul… chiar în punctul zero, în punctul culminant, domnul antrenor nu a fost cum mi-aş fi dorit. A trebuit să îmi exprim opinia. Le-am povestit tuturor lucrurile cum s-au întâmplat. Nu am judecat, le-am spus faptele şi concluziile au fost trase de oamenii mari.

“Trebuie să recunosc că nu mă regăsesc în ceea ce făceam până atunci. Cred că este o schimbare mult prea mare”

Şi această schimbare cum te-a afectat?

– Încă încerc să mă aşez. Nu cred că este acelaşi termen, ca timp de acomodare, pentru fiecare sportiv. Sper doar să fie o chestiune de acomodare în cazul meu. Antrenamentel merg în regim normal, conform planului de pregătire al antrenorului. Trebuie să recunosc că nu mă regăsesc în ceea ce făceam până atunci. Cred că este o schimbare mult prea mare pentru ce mă aşteptam. Încă mă caut.

Este o perioadă în care încerci să te setezi pe drumul cel bun?

– Am trecut prin aceşti ani în care am avut rezultate, am avut încredere în tot ce am făcut. Rezultatele au fost pozitive în ultimii trei ani şi în urma unui singur rezultat, care într-adevăr e rezultatul suprem şi la care aştepta toată lumea să fie mai pozitiv, s-a produs o schimbare care a demontat tot ce făceam. Reconstruim puzzle-ul. Sper să fie un puzzle corect, eficient, până la final.

“După o perioadă îmi dau seama că uit de tot ce înseamnă malul. Rămân doar acolo, pe apă”

Hobby-ul tău este pescuitul. Apuci să mergi des?

– De câte ori pot spune că soţia mea mă încurajează, de fapt mă sprijină. Că şi-ar fi dorit să fie şi ea alături de mine în acele libere mai lungi, dar la fiecare final de etapă ies la pescuit. Chiar, cu două săptămâni în urmă am ieşit cu un coleg în Delta Dunării. El nefiind niciodată acolo, a rămas fascinat. De fiecare dată încerc să mă conectez cu apa, să ies la pescuit. Acolo mă regăsesc cel mai bine. Nu uit de gândurile mele. Spuneam la un moment dat că fac o deconectare de la tot ce înseamnă canoe, dar fac o retrospectivă, o perspectivă, mă gândesc la ce urmează să fac. După o perioadă îmi dau seama că uit de tot ce înseamnă malul. Rămân doar acolo, pe apă. Cred că de asta iubesc Delta atât de mult. Rămâi doar acolo pe apă.

Pasiune şi costisitoare asta, nu?

– Da, este costisitoare, dar sunt de părere că dacă avem o pasiune, trebuie să o alimentăm cu resursele pe care ni le permitem. În cazul meu, dacă doresc o lansetă care atinge nu ştiu ce performanţe, cu siguranţă o cumpăr. Dacă nu o fac azi, o iau mâine. Pe toţi ne pasionează ceva.

“Pe lângă celelalte beneficii asta căutăm, atenţia de după cursă. Să strălucim”

Ce urmează pentru tine şi ce urmează să vedem la Cătălin Chirilă?

– Nu aş putea spune ce urmează, dar obiectivul este clar pentru mine. Acea medalie, în proba în care particip. Şi voi fi atent să particip în probele corecte, nu cum am făcut la Campionatul European, să mă înscriu într-o probă de 5000 de metri, unde ştiu că nu fac faţă. Voi merge pe probele specifice, în special pe proba olimpică (1000 de metri). Trebuie să fiu acolo şi dacă se poate, să fiu mereu pe podium, aşa cum am fost educat.

Şi prima persoană care îmi vine în minte este părintele din sat, cu care de fiecare dată când mă văd îmi spune că primele trei locuri sunt targetul meu. Şi am înţeles. E foarte simplu: primii trei sportivi de pe podium strălucesc. La finalul cursei, toţi ceilalţi sportivi sunt cu pagaiele lor, îşi strâng materialele, dar primii trei sportivi sunt pe podium, în lumina reflectoarelor, aplaudaţi încontinuu. Pe lângă celelalte beneficii asta căutăm, atenţia de după cursă. Să strălucim.