Cauzele războiului dintre Armenia şi Azerbaidjan. Un conflict creat de Stalin și de masacrele din vremea lui Gorbaciov

Reluarea ostilităților dintre azeri și armeni în regiunea Nagorno-Karabah din Caucaz este doar ultimul episod dintr-o dispută care-și are originea într-o decizie luată de Stalin în urmă cu 100 de ani. De atunci disputa teritorială a fost marcată de masacre oribile comise de către ambele părți.

Primul război între Armenia și Azerbaidjan a avut loc în 1918-1920, după prăbușirea Rusiei țariste, miza fiind controlul asupra regiunii de graniță, Nagorno-Karabah. Conflictului i s-a pus capăt de către Rusia boșevică care a înfrânt ambele state nou create și le-a înglobat în URSS.

Controlul asupra zonelor disputate anterior a fost tranșat de către Iosif Vissarionovici Stalin, pe atunci comisar pentru Naționalități, care a trasat granița dintre cele două noi republici sovietice.

Cauzele războiului armeano-azer. Împărțirea lui Stalin, fermentul războiului

Nagorno-Karabah, cu o populație armeană în  proporție covârșitoare a devenit republică autonomă în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Azarbaidjan, însă granițele provinciei au fost stabilite astfel încât să nu existe nicio legătură terestră cu RSSS Armenia. În plus, regiunea Nahicevan, aflată la granița dintre Armenia și Turcia, a fost trecută tot sub control azer, chiar dacă nu avea graniță comună Azerbaidjan. Azerii au primit până și trei sate izolate în interiorul Armeniei.

Digi24.ro

Niște români s-au instalat confortabil în casa unei spaniole plecate la copii, în Canada, și nu mai vor să plece

Pe lângă faptul că bolșevicii ar fi aplicat principiu „divide et impera”, ciudata împărțirea teritorială ar fi fost motivată de dorința lui Stalin de a face concesii Turciei, întrucât azerii sunt înrudiți cu turcii și sunt tot musulmani, iar viitorul lider al Uniunii Sovietice spera că Mustafa Kemal Atatürk, care preluase puterea în Turcia, să conducă țara după modelul comunist,  lucru care nu  s-a întâmplat.

Chiar și în perioada regimului sovietic, armenii au continuat să ceară revenirea provinciei Nagorno-Karabah, iar lucrurile au degenerat odată cu politica de perestroika a lui Mihai Gorbaciov, după ce acesta a devenit lider al URSS în 1985. Ciocnirile interetnice s-au intensificat, cu lupte de stradă care rareori au putut fi ținute în frâu. Confruntați cu persecuțiile sistematice, circa 200.000 de azeri au fugit din Armenia, în timp ce 500.000 de armeni au trebuit să părăsească Azerbaidjanul, până la finele războiului.

Gorbaciov, incapabil să stopeze războiul

La începutul anului 1988, Nagorno-Karabah și-a proclamat independența față de Azerbaidjan, invocând dreptul de secesiune care era trecut în Constituția URSS, de care însă nu se prevalase nimeni până atunci. Decizia a fost urmată de pogromuri organizate împotriva comunității armene în Sumgait și Baku, orașe azere la Marea Caspică. La Kirovabad, doar intervenția armatei a împiedicat masacrarea armenilor din oraș.

Cel mai grav pogrom anti-armean a avut loc în ianuarie 1990, existând indicii că atacarea locuințelor armenilor a fost organizată, în timp ce miliția locală a asistată pasivă la uciderea câtorva zeci de etnici armeni și maltratarea a altor 700. Chiar și lideri naționaliști azeri au confirmat masacrul, unul dintre ei fiind Etibar Mammadov:

Digisport.ro

Ilie Năstase a văzut "bijuteria" de 2,8 milioane € a lui Ion Țiriac și a făcut gluma zilei

„Am văzut chiar eu omorârea a doi armeni aproape de gară. Mulțimea adunată i-a stropit cu benzină și le-a dat foc, în timp ce divizia regională de miliție era la numai 200 de metri, cu 400-500 de militari. Soldații au trecut pe lângă trupurile în flăcări la o distanță de 20 de metri și nimeni nu a încercat să disperseze mulțimea.”

În Armenia, cele trei localități-enclavă deținute de azeri au fost ocupate de armeni, una fiind distrusă complet, iar din celelalte două azerii au fost alungați. Scenariul s-a repetat în mai multe localități din Armenia cu minorități azere, precum și în Nagorno-Karabah, unde populația azeră, estimată la 25%, a trebuit să-și abandoneze casele.

Într-o încercare nereușită de domoli revendicările armenilor din Nagorno-Karabah, Gorbaciov a dispus desfășurarea Operațiunii Ring, în primăvara anului 1991, prin care efective ale armatei URSS, împreună cu forțe speciale azere au deportat populația din câteva sate din estul regiunii aflate în dispută. Operațiunea de epurare etnică a fost îndeplinită cu brutalitate extremă și nu a făcut decât să-i radicalizeze și mai mult pe armeni.

Masacrul de la Khojaly

După prăbușirea URSS în septembrie 1991, conflictul nu a mai putut fi stăvilit, iar crimele de război s-au înmulțit. Pe 26 februarie 1992, cel puțin 162 de civili azeri au fost uciși de forțele armene la Khojaly. Localitatea fusese înconjurată, iar armenii ar fi asigurat un coridor pentru evacuarea civililor. Se pare că în convoiul de civili erau și militari înarmați azeri, motiv pentru care armenii au deschis focul, ucigând la întâmplare și femei și copii.

Chiar dacă folosirea de către soldații azeri a civililor pe post de scut uman este interzisă de legile războiului, se pare că o parte dintre civili au fost executați de la mică distanță de către soldații armeni. Alți civili care au încercat să părăsească localitatea pe drumurile de munte din zonă au murit de frig.

Conflictul a continuat până în 1994, când a fost instituit un armistițiu fragil, întrerupt odată la câțiva ani de scurte tiruri de artilerie. La finalul conflictului, Nagorno-Karabah a devenit de facto independentă, forțele armene ocupând și „coridorul Lachin”, zona care separă provincia separatistă de Armenia propriu-zisă. Astfel, Azerbaidjan a pierdut controlul a circa 20% din teritoriul pe care îl avea la momentul declarării independenței, în 1991.

„Război turco-rus” prin interpuși

În disputa teritorială, Armenia a beneficiat de susținerea Rusiei, diplomatică și cu echipamente militare, în timp ce Turcia a oferit sprijin Azerbaidjanului, inclusiv prin închiderea completă a graniței cu Armenia și refuzul de avea relații diplomatice cu această țară.

Motivele izbucnirii conflictului nu au dispărut din 1994 până acum, astfel că reluarea ostilităților nu este întrutotul surprinzătoare. După ce au fost la un pas de extincție în urma genocidului orchestrat în 1915 de către guvernul otoman al Junilor Turci, armenii rămân cu spaima că sunt înconjurați de două națiuni ostile, înrudite între ele prin legături lingvistice și religioase.

„Problema majoră a Armeniei este să supraviețuiască atât ca stat, cât și ca națiune. Nici Turcia, nici Azerbaidjan nu au o asemenea problemă. Observatorii occidentali văd conflictele istorice dintre turci și armeni din 1894-1923 și diputa pentru Nagorno-Karabah ca evenimente separate. În schimb, armenii, azerii și turcii văd conflictul din Karabah ca o continuare a conflictelor anterioare”, spunea analistul Armen Aivazian, într-un studiu publicat în 1998 de United States Institute of Peace.

Spre deosebire de anii 90 când armata azeră, slab echipată și neinstruită, a fost înfrântă de armeni, acum Azerbaidjan este o țară mult mai puternică economic din cauza resurselor de petrol, iar o parte din petrodolarii obținuți au fost direcționați către înzestrarea armatei.

Alături de Turcia, autoritățile de la Baku vor să securizeze conductele de petrol din Caucaz care ocolesc Rusia, iar înfrângerea Armeniei are un rol-cheie. Ankara consideră Azerbaidjanul o punte către statele din Asia Centrală, zonă în care vrea să-și consolideze influența tot din considerente etnice și religioase.

În schimb, Rusia este interesată să sprijine Armenia pentru a contracara influența turcă. Potrivit Business Insider, chiar săptămâna trecută, Rusia a organizat exerciții militare la care au participat și soldați armeni, iar escaladarea violențelor în Nagorno-Karabah prezintă riscul izbucnirii unui conflict mai amplu între Rusia și Turcia.