Ștefan Luchian a fost unul dintre cei mai cunoscuți pictori români, însă viața i-a fost curmată de o boală teribilă, la doar 48 de ani. „Poetul plastic al florilor” s-a stins din viață pe 28 iunie 1916.
Născut la 1/13 februarie 1868 la Ștefănești, Ștefan Luchian a fost unul dintre cei mai mari pictori români. Și-a descoperit pasiunea pentru pictură foarte devreme. A început să picteze încă de pe vremea în care a urmat cursurile primare la Școala din Tabaci.
Ulterior, Luchian și-a continuat studiile ca elev al Liceului Sfântul Sava, acolo unde a făcut trei clase gimnaziale. Conform propriilor declarații, la liceu a ajuns să le facă temele pentru desen tuturor colegilor „pe treizeci de gologani: atât era tariful”, notează ziarulmetropolis.ro.
Prima sa lucrare cunoscută a fost realizată în 1884, atunci când pictorul avea 16 ani. Tabloul, pictat în ulei și reprezentând o casă, avea dimensiuni modeste, fiind semnat „Luchian Șt. cl. III”.
Ștefan Luchian a simțit din copilărie că pictura era chemarea lui și nu a vrut să urmeze o carieră în armată, așa cum mama lui și-ar fi dorit. A refuzat să urmeze cursurile școlii militare și să meargă pe urme tatălui său.
În schimb, s-a înscris, în septembrie 1885, la clasa de pictură a Școlii Naționale de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o în 1889. Acolo a obținut medalia de bronz pentru un Cap de expresie și un Studiu după natură. Profesorii marelui pictor au fost Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman și Constantin I. Stăncescu la istoria artelor și estetică.
În 1890, Ștefan Luchian aplecat la Paris, la Academia Julian, acolo unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguerea. Această călătorie a fost una foarte importantă pentru parcursul său artistic.
Luchian a avut o adevărată revelație atunci când a descoperit operele lui Vincent Van Gogh și Paul Cézanne, deși Bouguereau și alți pictori transmiteau studenților principii conservatoare de desen dobândite de la Jean Auguste Dominique Ingres și Jacques-Louis David.
Ștefan Luchian a recunoscut că a învățat mai multe mergând prin muzeele și expozițiile din străinătate. Era inspirat, totodată, de marele pictor Nicolae Grigorescu.
„Nu m-am împăcat niciodată cu școala… Am învățat mai mult de la Grigorescu și prin muzeele și expozițiile din străinătate.”, spunea el.
Ultimii ani ai secolului 19 au fost dificili pentru Ștefan Luchian. În 1895 a început să fie criticat și catalogat drept „un dandy oarecare”, aceasta fiind o aluzie a ținuta sa îngrijită sau „un leneș distins”. Pictorul a continuat să muncească și să creeze unele dintre cele mai bune operele ale sale, printre care și tabloul Safta Florăreasa.
La finalul secolului 19 au apărut primele simptome ale bolii lui Ștefan Luchian. În 1898 a stat la pat din cauza unor simptome care au apărut și în anul următor, și anume o erupţie de abcese purulente în gât şi febră mare.
În plus, artistul se lupta și cu sărăcia, dar și-a păstrat optimismul și a continuat să picteze. Mai mult, se îndrăgostise de fiica primarului din Alexandria, Cecilia Vasilescu, pe care a iubit-o foarte mult și cu care își dorea să se căsătorească. Din păcate, părinții fetei refuzau să-i dea mâna fetei.
În 1901 s-a internat la Spitalul Pantelimon în clinica neurologului Gheorghe Marinescu, fiind deja grav bolnav. A avut parte de îngrijiri medicale timp de mai multe luni, după care a aflat și diagnosticul crunt: scleroză multiplă.
Boala a avansat rapid, iar pictorul era chinuit de dureri cumplite. Potrivit contemporanilor săi, Luchian suferea foarte mult pentru că nu se mai putea deplasa în natură, care era o sursă de inspirație pentru arta lui. La un moment dat a ajuns să fie imobilizat la pat.
Chiar dacă era bolnav, Luchian continua să picteze, deși începea să-și piardă și vederea. De altfel, cea mai mare teama a sa era să nu mai poată lucra. Specialiștii spun că cele mai bune lucrări ale sale au fost realizate atunci când era bolnav.
Din moment ce nu mai putea ieși din casă, Ștefan Luchian a început să picteze flori în glastre, pe care le comanda prin apropiați. În ultimii ani a cerut să i se lege pensula de încheieturile mâinii, pentru că nu-și mai putea mișca degetele. A murit în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, în casa din București.
Și-a petrecut ultimii ani alături de familia Cocea. Membrii familiei l-au îngrijit și i-au fost alături până în ultimul moment.
Este vorba despre Paulina Cocea, care era verișoară primară cu Luchian, soțul ei, Ernest Cocea și cei trei copii ai acestora, dintre care s-a remarat nepoata Laura Cocea, care era alintată Lorica. Traian Cornescu, soțul Laurei Cocea, a fost foarte important pentru Ștefan Luchian, care și-a petrecut ultimii doi ani alături de el.
În afară de celebrele flori, pe care le-a pictat mai ales după ce a fost diagnosticat cu scleroză multiplă, Ștefan Luchian a pictat și portrete, peisaje și compoziții.
Printre cele mai cunoscute peisaje se numără „La marginea satului”, „Sălcii la Brebu” sau „Pe valea Hânganilor”. Este de remarcat faptul că toate peisajele de la Brebu au fost lucrate în pastel, apoi cu tehnica uleiului.
Portretele pe care le-a pictat de-a lungul timpului au înfățișat florărese, cerșetori, lucrători sau lăutari. A fost inspirat de oamenii nevoiași din mahalaua Popa Soare. „Moș Nicolae Cobzarul”, „Meșter lăcătuș” sau „Un zugrav”, acesta din urmă fiind un autoportret.
În iarna anului 1906-1907, Ștefan Luchian a realizat tabloul de compoziție intitulat „Cheful”, care reprezintă petrecerea unor arendași.
Începând cu expoziția Tinerimii artistice din anul 1908, acolo unde a participat cu mai multe tablouri cu flori, creația sa artistică a fost marcată de prezența tematicii florilor. „Anemone”, „Bujori și maci”, „Imortele” sau „Garoafele” sunt doar unele dintre celebrele tablouri ale marelui pictor.
Ultima creație a lui Ștefan Luchian a rămas neterminată, și anume chipul unei femei.